dincolo de cuvinte

niciodată este un cuvânt atât de lung

încât de multe ori uită să se mai termine

și te trage după el până când realizezi

că sfârșitul e mai aproape și mai frumos

decât ai fi crezut

dincolo de mine crește altă lume

eu nu o văd, dar de multe ori o simt

ca o dulce adiere, ca o notă prelungă

și simt că dacă aș vrea, m-aș putea prelinge

până la marginea ei, sărutând-o

întinde-ți-va pe burtă și mângâiați cerul

și cele mai multe cuvinte se întind, plastilină

iar altele cad cu marginile zdrențuite

doar un cuvânt poznaș se apleacă

ia un nor pufos și mi-l aruncă în față

mi-am luat copilăria în brațe și-am ieșit în curte,

soarele terminase de desenat un șotron

și-acum cânta căutând o pietricică

i-am sărit în cârca speriindu-l

și m-am bucurat de pacea și căldura lui

Scrisoare către Nora Iuga

noi nu ne-am întâlnit şi totuşi sunt cuvinte în care urmele ni se-ntâlnesc

aşa cum numai plaja şi cerul o mai pot face păstrându-le-n adâncul inimii

cuvintele tale defilează într-o lume a normalităţii cvasicunoscute

tăcerile mele noapte de noapte ies pe prispă şi aşteaptă perseidele

şi am fost noapte-n miez de zi şi-am fost cuvântul în pustiu

tu ai trăit toate poveştile pe care eu le credeam legende urbane

eu auzeam spaime şi credeam că trăiesc  cu adevărat toate poveştile

şi pe cand eu mă năsteam săgetând cerul cu un prim chiot

tu injurai birjăreşte nemernicia vieţii şi igrasia ce se căţăra pe faţa istoriei

şi-ai fost culegător de nestemate şi ceru-n taină mantie-ţi punea

cuvintele ne nasc şi nu se vor născute, ne-mbracă-n amintiri şi în tăceri

albastrul voroneţian îşi pleacă fruntea în faţa cerului şi a albastrului regal

pe harta lumii printre paralele sunt drumuri ce nu s-or cunoaşte-n veci

dar toate drumurile ce-şi găsesc un rost în lume au fost la început poteci

cuvinte suntem aşteptând pe umeraşe să îmbrăcăm ai iernii umeri reci 

plecând de la Blogstory către azi, cuvânt după cuvânt...

celui ce duminica

tu vei fi poetul a spus sfânta Duminică legându-şi basmaua strâns

să nu cumva să-i joace vântul prin păr a primăvară

şi de fiecare dată aşteptam cu nerăbdare să vină duminica

să mă apuc şi eu de treabă

dar, ca un făcut, ziua mea zăcea,

bolind fără tragere de inimă

luni mă înghionteau tot felul de gânduri, dar nu cedam

marţi simţeam sărutul ca o apăsare dar mă abţineam

miercuri, cerul îmi făcea cu ochiul, şi florile se uitau galeş

si se făcea joi dăscălindu-mă cu ipocrizie despre cel de lângă mine

vinerea îşi pleca ochii smerită şi nu cerea mai nimic

iar sambăta alungam din suflet toată aşteptarea ca să fiu curat

şi iar venea duminica pustie şi aşteptam cu sufletul la gură

dar minunea, ca orice minune, întârzia să apară

am scris toate acestea în cunoştinţă de cauză

am aruncat mesajul într-un titul

şi l-am infundat cu un dop

ca măcar povestea mea să rămână

după ce eu nu voi fi scris nici o poemă duminicală

anomalie cu magalie

cand isi radea barba creata

Luna s-a taiat pe fata

plastur-negru si-a lipit

peste obrazul ciuntit

si-acum cu profilu-n geam

nu se mai intoarce neam

de-a joaca (4)

Omul carte

Tinand cont ca tot mai multa lume se indreapta cu pasi repezi catre Targul de carte in calitate de comparator sau de vanzator/ofertant stau si ma intreb daca nu cumva a venit timpul sa ma expun si eu acestui ritual. Calitatea de comparator sau mai bine zis statutul de comparator mi-l exercit ori de cate ori ceva atractiv imi apare in fata ochilor. Si trebuie sa marturisesc ca nu am nici o retinere in a cumpara o carte indiferent de motivul care ma determina sa fac acest lucru: numele romanului, numele autorului, coperta, recenzia citita si/sau pretul. De fapt pretul este singura bariera logica in actul de decizie, restul sunt sentimentalism. Dar ca sa revin, daca dreptul de comparator sau statutul de cititor mi-l exercit ori de cate ori am ocazia poate ca ar trebui serios sa ma gandesc si la posibilatea de a deveni vanzator, de a ma expune intr-un spatiu public. Bine, bine o sa spuneti, dar prin ce te faci atractiv pentru a indemna cititorii sa iti cumpere produsul? Strategia pe care o voi adopta va fi legata de continut si de aspect. Continutul voi fi eu, pentru ca la orice ora din zi sau din noapte pot fi citit/ascultat si pot sa va asigur ca nu veti citi/auzi acelasi lucru de doua ori. Apoi ar trebui sa ma hotarasc asupra aspectului: voi fi un om carte copertat sau nu? Aici ar putea interveni o discutie legata de calitatea si materialele folosite pentru coperta pentru ca poate fi un costum elegant, poate fi un costum casual sau poate fi doar o simpla camesoaie gen Demis Rousos asortata cu o pereche de sandale grecesti. Dar daca lumea va dori o carte necopertata asta inseamna ca va trebui sa-mi vand nudul cu inscrisuri pe fata/spate gen fata=Omul Carte si spate=the end? Sau poate ca ar trebui sa ma ofer  in folie ca sa asigur cumparatorul ca Omul carte nu a mai fost rasfoit? Dar ce ma fac daca cineva (si aici ma gandesc la un editor) va fi interesat sa ma cumpere si sa ma vanda apoi in foiletoane? Asta va insemna ca ma va transa in bucati egale sau ca ma va vinde cu ora? Pentru a elimina orice eroare cred ca ma voi costuma casual, imi voi instala piedestalul de care voi atasa urmatoarea eticheta:

SENZATIONAL

Noua si unica aparitie la standuri a OMULUI CARTE

Unica sansa de a avea in propria sufragerie o carte vorbitoare cu necesitati limitate si o oferta inimaginabila de texte live: povesti, povestiri, romane, nuvele, poeme in proza si poezii, cugetari, aforisme, injuraturi, greseli gramaticale hazlii si lista poate continua cu rime incrucisate, cuvinte desprecheate…

Pret negociabil in functie de conditiile de pastrare si de perioada de cumparare

Asa ca data viitoare daca veti vedea un piedestal gol la Targul de carte sa stiti ca omul carte ori a plecat sa-si cumpere un sandwich si o bautura si isi rezolva oarece necesitati asa ca nu va impacientati… revin imediat…

PS: a nu se arunca dupa folosire si de preferat a nu se imprumuta cunoscutilor si prietenilor

de-a joaca (3)

Revolutia culturala a-nceput marti

Caderea sistemului e doar o chestiune de timp, de zile, de ore, de minute…de cuvinte… tinerii, satui de minciuna au ales sa iasa-n strada cerandu-si drepturile. Peste tot focuri focuri ard carnea manelelor cocotate pe tocuri… afise pline de taceri de osanza, purtate de vant, bucati inutile de searbada panza.

Oamenii legii scot guri muscatoare la geamuri si trag

Prima care cade e cultura…

Literatura nu se poate apara de cuvinte caci ele-s chiar viata ei

Teatrul secerat cade tragand disperat Cortina

Muzica presimtindu-si sfarsitul are puterea de a ramane-n scena intonand muzica funebra

Iar pictura cu ultimele sale puteri trage o dunga neagra pe drapelul zilelor ce vor veni

A mai ramas ceva de terminat?

Dansul ingheata intr-o pozitie grotesca

Asa cum numai mainile anchilozate de uitare mai pot daltui in lut spaima

Daca nu mai este cultura, educatia ce rost mai are?

Asa ca toate scolile sar in aer

Manualele cad prada flacarilor nesatioase

Iar cerneala se imprastie sufocand ultimele spasme ale verdelui candid

Peste tot opere mutilate, suflete inghetate, carti aruncate

Iar libertatea de a ne intoarce-n grote flutura steagul victoriei

Semne moarte, cuvinte sparte, sunete guturale, spaime ancestrale

de-a joaca (2)

drumul pe care nu l-am facut

pelerin pe calea sufletului meu…nu stiu nimic de primul meu pas cum nu stiu nici despre ultimul… primul pas ca si ceilalti pana la 1000 nu mi-i amintesc tot ceea ce stiu e ca pot sa merg. Multumesc Domnului ca spre deosebire de alti oameni eu pot sa merg. Si merg…ceea ce nu stiu e incotro merg…stiu cam erg dinspre o noapte catre alta noapte, dinspre o zi catre o alta zi ratacindu-mi privirile pe intinderea miscatoare a amintirilor cuprinse inexorabil de ceata uitarii. Dar la fel ca si mirajele uneori intrezaresc imagini, aud voci si miros clipe ce-au trecut invartejindu-ma-n jocul lor. Drumul de la o zi  la alta - presarat cu intrebari, negari, aprobari si multumiri ce nu fac decat sa acopere bucuria unei zile - se reduce la orele in care chiar am respirat si am trait. De cele mai multe ori ma poticnesc in propriile mele cuvinte, visele mele se spulbera asemeni himerelor, renuntarile mele surpa parti din drumul ales sau ridica ziduri de nestrapuns ce ma determina sa fac ocoluri retacindu-mi vorbele. Poate ca multe parti din drum au fost alese, poate ca alte parti au fost impuse sau poate ca pur si simplu s-a intamplat sa aduc o portiune de viata la drumul ce mi se iveste si se vrea strabatut. Si ori de cate ori mi-am dorit sa ma descopar am aflat ca o pot face pornind pe drumul cuvintelor, strabatand cu hotarare drumul viselor sau pur si simplu aruncandu-ma pe partia dorintelor si implinirilor…dar pana acum nu am reusit sa pornesc pelerin pe calea sufletului meu sa-i aflu toate tainele, meandrele, umbrele si luminisurile…mereu ma voi afla la inceput de drum cu dorinta de a ajunge dar se pare ca sufletul nu se lasa chiar asa de usor descoperit si ca bobina filmului mai are inca multa pelicula de derulat…toiagul se toceste bocanind in carnea tacerilor, cuvintele se lasa duse fluturandu-si rimele neinperecheate…zilele, orele, visele raman borne pe drumul acesta catre mine insumi

de-a joaca (1)

Ziua marelui NU

Cand marele NU a fost rostit toata visarea s-a cutremurat si somnul bineprimitelor ore s-a prabusit in neant aruncand-ma in mijlocul oceanului dezlantuit al temerilor, impacarilor si acceptarilor. NU-ul a considerat de datoria lui sa ma aduca cu picioarele pe pamant. Nu trebuie sa mai pierzi timpul, Nu trebuie sa mai visezi alergand cu capul prin nori si cu inima larg desfacuta la simtaminte…Nu trebuie sa te mai opui normalitatii asa cum o stim si o vedem noi… ziua marelui NU inseamna de fapt o noua rabufnire a bataliei duse de la inceputurile vietuirii mele… ori voi accepta ceea ce mi se spune, impune ori voi fi eternal peregrine, alungat din toate portile, din toate pietele, din toate comunitatile pentru ca oprobiul si lapidarea ma urmaresc ca o a doua umbra…ziua marelui NU inseamna retragerea dar nu abandonul, ziua marelui NU inseamna incetarea razboiului dar nu acceptarea infrangerii, abandonul…

Lumea e plina de dervisi rotitori in lumina palida a Lunii, de asceti ale caror ramuri s-a mumificat prin desert de peregrine etern ratacitori… voi fi parte a lumii, cuvant urlat in tacere, ochi lacrimand pentru lumina ranita in zori si gong al tristetilor primilor fulgi ratacitori…eu NU…

de-a joaca

Luni

ei se pare ca lunea și-a făcut loc cu coatele...

se povesteste ca odata, demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume fara sa le pese de nici o randuiala, Lunea era cea mai frumoasa si rasfatata. Si din atata dragoste i se cam redicase nasul la ceruri de nu mai se putea uita la orisicare. Si ca sa puie capac la toate ea voia tot ce era mai bun si dupa ce le mirosea sau ipaia le arunca far de trebuinta. Vazand toate aceste stari, si destramarea care incepuse intre cele sapte surate, Bunul odata dete cu toiagul de se cutremurara boltile ceriului si toate cele cu suflare si far'de suflare se stransera sa asculte poruncile... ce-o iesit la judecata nu va mai spui decat ca de atunci, Lunea umbla tot cu nasu'n pamant cautand o farama de bucurie sa-si prinda-n san si mai ascuns ca toata lumea se fereste din calea ei..."

stiu ca voi stiti a povesti mai bine asa ca va las si pe 'mneavoastra...

***

Joi

Daca cineva crede ca toate zilele saptamanii sunt la fel eu ii spun ca se inseala. Demult, tare demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume si-si dadeau intalnire care, cand si unde se nimerea cea mai urgisita dintre ele era ziua de Joi. Mai mereu i se intampla sa alerge pana dincolo de hotarele lumii si ale timpului dupa care o ora ratacita sau prea curioasa. Nu-si gasea linistrea si pacea pana cand nu le punea iar pe toate in ordine si oricine ar fi chemat-o ea nu indraznea sa nu-I raspunda. Si azi asa, maine asa pana cand ajunsese biata de ea mai stravezie ca o umbra si mai usoara ca un vis de dimineata. Si vazandu-i necazul in care se zbate fara izbava, Mosul s-a gandit el ce s-a gandit apoi a adunat toate zilele la un loc si le-a legat cu taina mare sa steie toate la un loc sis a preamble numai impreuna fara sa strice ordinea si randuiala. Ziua de joi s-a trezit drept in mijlocul celorlalte si parca acum viata era mai frumoasa si mai cu tragere de inima pentru ca opintelile de-nceput se opreau in fata ei iar bucuriile de catre sfarsit se intrezareau ca o binecuvantare.  Poate ca din cauza asta i se mai spune si Joia Inaltimilor pentru ca primele ore urca trecand din poarta-n poarta pana la poarta ei iar mai apoi coboara la vale catre nopticica Sfintei Duminici cea ogoitoare de suferinte si nevoi.

***

Despre…

Demult, tare demult, pe cand sufletele oamenilor erau la vedere traia un baiat al carui suflet era atat de neastamparat incat lumea se dadea la o parte pe unde trecea el. Si nu numai ca era neastamparat dar pe unde trecea era tot o mare de culori si freamat. Dar cu toate astea copilul nostru era nemultumit pentru ca el isi dorea mereu altceva, fara sa stie ce anume, fara nici o inchipuire a ceea ce isi dorea. Asa ca se hotara sa caute pe cel mai intelept om ca sa-l intrebe cum putea avea ceea ce isi dorea. Si cat a mers sau pe unde am mers n-as putea sa va spun tot ce stiu e ca intr-un tarziu a ajuns intr-un loc pe cat de minunat pe atat de neinteresant, unde un batran cat vremea de batran numara boabele de nisip trecandu-le dintr-o parte in alta. Baiatul nostru se aseza langa el asteptand sa termine de numarat ca sa-l poate intreba ceea ce voia sa stie. Intr-un tarziu (nimeni nu ne spune cat de tarziu) batranul se opri din numarat, rasfira boabele de nisip si se intoarse intrebator catre copil: ce necazuri te-au purtat pana aici intreba batranul. Pai as vrea sa am ceea ce nu am si imi doresc sa gasesc ceea ce-mi doresc spuse copilul si sufletul sau prinse a se rascoli desenand jur imprejur jerbe de scantei colorate. Batranul il mai privy o bucata de timp apoi spuse taraganat: sunt oameni ce-si lasa sufletul sa creasca sa se inalte pana la ceruri aratandu-le maretia si cunoasterea dar  vanturile si ploile se reped nemiloase si-l macina sfaramandu-l, facandu-l miş-faramiş. De frica acestui sfarsit sunt oameni ce-si chinuie sufletul tinandu-l incatusat, intemnitat incat pana la urma nu le ramane decat un musuroi fara forma, impietrit si chinui…dar sunt si oameni cu mintea larga si cu sufletul deschis, vorbele si simtamintele se lipesc de sufletul lor, peste ele se lipesc alte vorbe si alte simtaminte, si sufletul creste, rotunjindu-se sub armura vorbelor si simtamintelor…si vestea despre acele suflete se duce de la un capat la altul si alte vorbe si alte simtaminte se grabesc intru cresterea si implinirea acestor suflete. Acum numai tu poti sti ce-ti doresti si unde poti sa gasesti dar numai cine are rabdare sa asculte poate deslusi cresterea si implinirea stancilor si mai tine minte ca nici o poveste nu se poate raspandi fara ca vestea sa fie purtata mai departe de vorbe, ganduri, simtaminte...

Dezlanata si-ncurcata n-o mai povestesc odata…

***

vantul care sopteste si ploaia care spala

Se spune ca demult, mai pe la inceputuri, vantul care umbla hai-hui prin lume se lepadase de bucuria povestirii si isi facuse prostul obicei de a se invartosa ridicandu-se pana-n inalturi si de acolo din casa norilor obisnuia sa tune si sa fulgere impovarand Pamantul si toata suflarea cu spaima ocarelor si vorbelor grele lasand omenirea fara de povata dreapta si fara de pace. Caci ori de cate ori se isca aducea numai spaima sfaramand totul in cale, orbind si sufocand lumea cu nepasarea lui, uitand de dulceata unei rasuflari line si potolite. Si ca sa nu se plictiseasca de cele mai multe ori se incardasea cu ploaia cea zanateca ce se arunca in pulberea drumului namolind si noroind totul. Si parca intr-adins cum prindeau un suflet pe data ii rapuneau ochii si gura umplandu-te de tina noroita si de tot felul de putregaiuri dornice de-naltare. Si jalea era mare pe lume dar cine sa mai deschida gura sa strige caci pe data se pravalea la pamant potopit de apa, tina si putreziciune.

Si povestea spune ca Mosul, necajit de atata nepasare si rautate, a legat vantul cu mare taina astfel incat atunci cand se napusteste urland si faramand sa nu mai poate spune nimic, nici de bine nici de rau. Asa se face ca atunci cand se dezlantuie, el de fapt isi urla neputinta de-a mai ameninta si de a spune toate cate ar vrea sa le spuna iar cand se strecoara soptind printre frunze si flori el sa ne povesteasca atat de multe incat nici sa nu bagi de seama cand a trecut o ora, o noapte, o zi, o viata…dar numai cine are putere si dorinta poate sa auda toate cate ni le spune soptit adastand pe umarul nostru…

cat despre prietena lui ploaia tot Mosul s-a prefacut ca o dezleaga de toate cate trebuia sa faca si i-a dat porunca sa spele ochiul si sufletul omului. Ochiul pentru ca rareori omul isi da drumul lacrimilor iar ochiul neplans rar mai vede necuratenia din jur si sufletul pentru ca un suflet impovarat de griji, necazuri si murdarii de tot felul nu mai poate sa se inalte liber ceruri bucurandu-se de pace, liniste si lumina…

exhibiţionism

clima suferă de febră galbenă, a umblat despuiată pe coclauri şi nici vaccin nu şi-a făcut

se credea mare şi tare iar acum capul o doare şi îi crapă de durere, vomă, icter, o plăcere...

am luat o călimară şi-am ascuns în ea o vară

trenurile au tampoane şi-n vagoane ruginite pete mici, milioane, bulioane

sub rugină înfloreşte arta ce-n ascuns iubeşte

în orasul de la mare care moare şi nu-l doare

lumea moţăie la soare gândurind o întrebare: de ce oare

e lumina înşelată şi-i băgată în pahare cu duhoare?

seara când ies cu căţelul, licăreşte, se lipeşte,

de pantof un fir de moarte care vine de departe

şi-mi şopteşte, nebuneşte, că pe el cine-l iubeşte...

cu-cu-bau ziua-i pe ducă a luat seara din ulucă

şoldurile şi le-nfaşă, simplu că nu e trufaşă

ia din cui dorul de ducă, pierde cheia că-i năucă...se topeşte...o nălucă

cânticel

cât de albastru-i cerul gurii

şi ce bine-i când săruţi
stele cu gust de fragă
se ascund printre mici dinţi

cândva doar lapte şi miere

sânul tău aromitor
azi se-ascunde ȋn uitare
că doar totu-i trecător

ȋntr-o carte de demult

unde Ana mere are
nu scria c-o să mă chinui
al meu nume să-l ȋnghit

un leu o guriţă, doi lei o fetiţă

trei lei mere câte vrei
Ana? Adam?

***

cât de albastru-i cerul gurii

pentru că ori de câte ori te sărut

simt că mă tai într-un colţ de stea

de obicei, locul din care curge lapte şi miere

pe timpuri a fost un sân aromitor

care ascundea uitarea şi ştia să potolească arşiţa

în prima mea carte scria că Ana are mere

dar eu nu ştiam decât de-un măr, mărul lui Adam
şi nimeni nu voia să-mi spună pe nume

un leu o guriţă, doi lei o fetiţă

trei lei mere câte vrei
Ana?

eu si El

una dintre plăcerile dimineţii
e să-mi plimb vesta
zăvorâtă sub lanţul cel gros
şi de fiecare dată, acelaşi copil cârlionţat
mă opreşte şi mă întreabă :
- cum e ziua domnule ?
iar eu, plin de importanţă şi fără de sfială
îmi scot soarele din buzunărelul vestei
îl privesc o secundă
şi-i răspund ceremonios:
- e o zi senină fără doi nori, micule Prinţ

Fata Moşului

Fato! du-te de te plimbă, aiasta-i grădina ta.
şi Eva, căci despre ea era vorba
a luat-o rara prin iarba înaltă şi ipocrită
ce se legăna dezmierdându-i pulpele pline
şi a fost linişte şi pace, până când,
printre sutele de frunze
a călcat într-un spin
ce i-a săgetat carnea a durere
a căzut la pământ secerată de noutatea şi frumuseţea sângelui
şi lacrimi de uimire se agăţau în colţul ochilor
jumătate amuzate, jumătate…
din umbra trunchiului
din aroma fructului
şerpuit,
descolăcit,
sâsâit, lăcuit,
farmazon, descântător
şi atoateştiutor
Şarpele
scoate limba despicată
certând carnea-nvolburată
adunând durerile, stingând fierbinţelile
şi dospindu-i sângele.
fata noastră nici nu mişca
căci leşinul şi uimirea mestecate cu împietrirea
leagănă trup ne-ncercat
prin durere amestecat
Şarpele se-ncercuieşte, peste cap ca se roteşte
se face roată o dată, luna fuge speriată
înc-odată se răstoarnă, stelele cad în bulboană
se răstoarnă a treia oară, pe soare spaima-l doboară
parcă lumea-i într-o doară.
din vârtejul orbitor
se adună-n trup frumos,
os pe os, carne pe os, boiul mândru sprâncenat
buzele de măsurat
iar pielea ce-a lăcuită
solzoasă şi ceruită
gleznele îi cetluiesc, de alte răni o feresc
ce-a mai fost, ce au mâncat
pe unde s-au preumblat
om vedea de n-o-nsera.

joace 1

dintre valuri, de sub maluri
arţăgoase, răchitoase
mii de plauri ca balauri
alungând nouri din ceruri
mâncă apele şi pleacă

scara visului se ţese
alergând printre adrese
roua lacrimii o ţine
de cu zori şi până-n seară
boabă-amară

de la mine pân-la tine
ţopăie, rostogolit
negricios şi burtos
ca certatul greiere
gând grunjos, bolovănos

Joace

oraşul meu provincial
s-a strecurat pe-un ochi de geam
şi a plecat prin lăstăriş
să se aerisească

oraşul meu miriapod
a coborât pe horn din pod
târâş-grăpiş, la drum pieptiş
se răcoreşte în prundiş

oraşul meu cosmopolit
la ora şase-a adormit
din somnul greu de plumb topit
doar vipia-l trezeşte

băiatul cu struţul de gât

băiatul cu struţul de gât


se-nvârte-n jur, nu îmi dă pace
de mânecă încet mă trage
adună vorbe-n jur o mie
s-ar vrea şi el o poezie
ori o poveste, orice ar fi
să facă tumbe, nebunii
s-a plictisit să stea tablou
băiat cu struţ clocind un ou.

pe un perete-n magazie
zidit sub stratul greu de praf
un tablou uitat de vremuri
strănută discret gnaf-gnaf
rama-n lemn căzut în ţinte
geamul lumea o desprinde
iar de-un paspartou curat
două mâini s-au agăţat

auzisem mai nainte
despre unele cuvinte
cum că-şi schimbă straiele
şi-n saltele paiele
şi-odihnite, prăfuite,
ies cumva pe înserat
prin poem la-nfăţişat
dar cine-şi mai pierde timpul
descifrând acum cuvantul?

cât e deşertul de mare, cuvintele dau în floare
roua-n zori le spală faţa, ideea le dă albeaţa...

băiatul şi struţul cu gât
scot stelele la păscut
luna nu, că-i cârcotaşă
şi-are aere de paşă
mai tot timpul printre nori
cu ciubuce şi cafea
îi trece toată noaptea.

un băiat şi-un struţ dungat
tot deşertul l-au arat
brazdă-n lung şi brazdă-n lat
a luat cuvintele
semănându-le, îngropându-le
cu cenuşă din ochi
toată noaptea până-n zori
udându-le,
spălându-le, din tălpi până-n subţiori

băiatul şi struţul cu gât
au plecat un sezon în Baleare
să culeagă boabe de miere ce se topeşte şi curge din soare
apoi să se dea cu placa şi-aşa să uite de tot
să nu mai împingă apa în scoc
la moara ce macină vorbele

băiatul cu struţul de gât
s-a plictisit şi ca să-i treacă de urât
a suit
şi-n pod, plin de praf, a găsit
un aparat foto vechi şi o flaşnetă
şi fiindcă un nor năzdrăvan
se lipea cu nasul de geam
băiatul în joacă i-a spus: tu eşti trompetă
ca să nu te mai plângi de trotinetă
iar eu sunt cel ce pune alegorii pe note
struţul învârte maneta cu ciocul
şi la colţ de poem, într-un cadru boem
vom interpreta în surdină
simfonia stelară pentru verb, metaforă şi...flaşnetă
cu predicate lipite, plastron şi manşetă

aflase pesemne din cărţile vechi
că nimeni nu se trece dintr-o lume de verbe şi nume
până când nu lasă Cuvântul
să-i scurme-n suflet, cum râma pământul
îl cerne.
şi mai aflase băiatul de la ţestoase
că buzele nasc cuvinte vii
le hrănesc cu lapte de stele
cum şi licoarnele cresc descântate de iele
şi-aleargă prin lume
în corn să adune
cuvinte grele
să ţeasă din ele
veşmântul fierbinte ce noaptea cuprinde

băiatul şi struţul cu gât
au scos aripile pitite în labirint
le-au prins de umeri cu câte-un cuvânt
au dat un ocol cât cerul de mare
cu raze cuvânt
doar aşa de-ncercare
şi-au plecat călători vâslind ca doi ultimi cocori
prin marea de frunze
tăcute, mofluze,
cu-arama stinsă
prin deşert prelinsă

vântu-n iarnă scurmă
fulgiadună-n turmă
coborând în lume
cuvinte, versuri, poeme, uitări grăbite, blesteme

băiatul cu struţul de gât
îşi vedeau de-ale lor, gânditori
iar în urmă, la trei bătăi de aripi, călători
se prelingeau maiestuos în siaj
frumosul, binele şi adevărul
adevărat. ce curaj...

acum eu chiar nu ştiu
de am văzut tot ce-am povestit
dar timpul nu-i trecut
şi-i loc de-ntors
ori de-amăgit...

De-a joaca

De-a joaca

ce faci când eşti singur?
îmi place să stau cu capu-n jos şi să ascult
până când îmi ies ideile rădăcină
şi se înfig, răscolind taina adâncurilor
căutând apa stelelor.
şi? după?
intru-n horă printre iele
şi le împart ghimizdrele
să le curăţ relele
să-şi uite blestemele
scutur zorile în vânt
dau cu noaptea de pământ
să răsară stelele
precum buburuzele
mă înfig bine-n pământ
timpul să pot să-l frământ
ca să strig în patru zări:
ieşi afară primăvară
şi porneşte ploile
să-mi spele gândurile
să desfaci din zgardă vântul
ca să-mi cureţe cuvântul
soarele de-l pui pe cer
să clipească a mister
luna-n unde se răsfaţă
şi-şi lipeşte-un zbenghi pe faţă
iar din norii albi, pufoşi
să îmi aureşti gogoşi
ziua se-ntinde pe iarbă
şi se scarpină în barbă
cască şi oftează adânc,
şi îmi cere să-i descânt
care barbă?
care iarbă?
cine-n cercuri mă desface
şi mă leagănă-n găoace
şi-mi culege orele...
razele?
florile?
gâzele?

vârcolac, drac…

m-am ridicat dintre uitări
de durere.
mă durea capul şi burta mă durea
şi simţeam aşa ca o piatră în ea
am deschis gura şi m-am uitat curios
de unde atâta durere în jos
am icnit şi luna
din gât mi-a sărit
mult mai bine-i acum
parcă m-am liniştit…

era o seară deosebită
şi luna mare, mare ca pâinea bine dospită
avea un ştergar să nu se-ncruzească
ea luna-mi era
chiar rana din coastă
tăciune de-nghiţi tot negru ţi-i cerul
lumina de-o afli
tăcută-n ungherul din ramă
aşteaptă
e frig noaptea asta
copilă, pe tine
te bate năpasta
te văd la fereastră
tot trupu-ţi tresaltă
aştepţi
şi-aşteptare uscată e-n glastră
o fi de la vreme
ori poate deochi
mai plânge-mă noapte
semn roşu-ntre ochi

balaur…

În dorul lelii

Mă dusei la taica Soare
De-a buşilea pe cărare
Mă dusei la maica Lună
Târâş printr-o văgăună.
Mă dusei la sora Stea
Legănat de-o viorea.
Unchiul Vânt pleca de-acasă
Pe când călăream o coasă.
Când să plec la tuşa Ceaţă
Mă cam estompai la faţă.
Doar Pământul mă mai ţine
Nu-i e ruşine cu mine,
M-ar ascunde în adânc
Să nu beau, să nu mănânc
Să nu sperii cu-al meu cânt.
M-ar ascunde-n iarba deasă
Bine că lumii nu-i pasă
M-ar ascunde dar nu poate
Că mi-s visele-nsemnate,
M-ar ascunde dar el ştie
Că-s mort după-o poezie
La beţie.

am uitat unde-am plecat

când ochii mi se-ntunecă aidoma sufletului
iar sufletul răsfrânge tăcerea norilor
mă prind de mână şi-mpreună ne ascundem: de mine, de lume,
de toate, de tot.
biet netot, credul, credeam că eu
voi sparge muchea de zeu, uitând ca de obicei
că nimeni nu se poate-ascunde
sub unde
nici măcar dorinţa pustie
şi părăsirea
celor o mie, de vorbe
şi împreună răscoleam tainele
şi cuiburile
adâncite-n iarba zăpadă
ce uită să cadă
lăsând ouăle să-şi cearnă,
pustiul neviul.
te luam, fulg ostenit
şi asfinţeam Enoh
pe mal plin
să m-alin
cetele, bietele
ne cântau
ne-ndurau
ne torceau
Parce
răşchitori şi arce
potop, pustiire,
ce va fi să vie
peste culoare
şi peste un soare
chiar şi peste lună
sora mea nebună
închisă-n cetate
cu ferestre sparte
cu scara lăsată
prin ceruri uitată
doar ea mă îngână
zăpada-mi alină
şi mă cerne-n sus
tot înspre apus
şi mă cerne-n jos
că sunt de prisos
ca un gând frumos…

(astazi 02.10.2009)

(Foto: Foto treppe by kLaPPeDiE2tE -
http://www.fotocommunity.com/pc/pc/cat/3342/display/18622204)