un om şi-o umbră

buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură

împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă

ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi

cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi

neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând

vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind

omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă

deşertificare

încălzirea globală a căzut ca o ghilotină

despărţind posibilul de probabil
într-o continuă mirare reală

atunci când esti centrul lumii şi zidurile ridicate

te împiedică să zăreşti orizontul
ori dărâmi zidurile din temelie
ori dacă nu singurul lucru pe care îl mai poţi face
e să te retragi către interior
abandonând tot ceea ce ţi-ar putea îngreuna mersul
numai că smogul exterior te urmareşte
estompând contururi
şi diluând până la limita suportabilităţii
legăturile cu viul
fericit ce-l ce străbate pustiurile
însoţindu-se pe sine
întru regăsire
căci spectrul inutilităţii
va abandona urmărirea sinelui
prin pustiul de cenuşă

dar vine o vreme, ostenită de atâta amar de umblet
când te aşezi la umbra zidurilor, le tragi peste tine ca o pătură
lăsând pustiurile să răsufle

sub asediu

seceta și-a înfipt unghiile-n piatra zidurilor

lingând umbra răsuflărilor…

toate ideile îmi cer să mă predau zicându-mi că rezistența este inutilă

dar cum să le explic că inutile sunt doar ele, că alte idei se vor grăbi să le ia locul

atunci când singur voi rămâne…

și am rămas

cuvintele își făceau aripi de umbră

și se aruncau din înaltul zidurilor în propozițiile dușmane

altele se strecurau prin râpe neumblate de sute de cărți stingându-se

care de epuizare, care de oftică

pentru că serile erau reci și înghețate ca vorbele urii

acum, doar tăcerile-au mai rămas

pe creneluri

livide…scheletice, umbre șterse

și chiar dacă ostile inamice

păzesc focuri nevolnice

uitarea are răbdare

lascivă se-tinde-n cortu-i auriu

luând de pe tipsie o amintire prăfuită

doar noi doi, ea uitarea

și eu…

despărțiți

de-o revoltă mută…

umbra clopotului care

suna-vor cornurile a pustie

şi nimeni nu v-a şti să le-nţeleagă

când valuri se vor arunca în hăuri

iar focul scoate-va limbi de balaur

tăceri de scrum s-or ţese-apoi alene

pământul s-o-întoarce în mormânt

iar apa lacrimilor din fântână

usca-se-va în tainic legământ

tăcută-i pâinea plină de suspine

şi circul lor în sânge a sfârşit

pribeag prin viaţă fără rădăcină

te-oi aciui o umbră pe pământ

prostia-întoarce brazdă grea şi neagră

lumina sprijină un zid strivit

iertat de moarte pare-a fi cireşul

ce-şi cerne înflorirea pe pământ