Lazăre, vino afară!

mi-s rădăcinile adânc înfipte-n noapte

şi-abia mai pot mişca printre cuvinte

degeaba îmi întind crengile-n ceruri

că-mi sunt bobocii condamnaţi la înflorire

prin scorburi doar tăcerile-şi mai fac culcuş

mi-e trunchiul tot, o rană ce dospeşte

degeaba în fâşii de aer cerul

tot cancerul şi scoarţa-mi oblojeşte

e-atâta linişte şi pace-n carte

iar pagina mi-e plină de lumini şi umbre

aş vrea să gust de s-ar putea îmbătrânirea

şi moartea să o pipăi de-aş putea

rogvaiv

fiecare isi poarta spectrul dupa cum il tin puterile…

viate se taie la un deget picurandu-te, ziua sau noaptea dupa cum e scris

si toata curgerea galgaita se pierde ratacind meandrele

pana cand amurgul sfasie catapeteasma

violeta

ziua-n care-am adunat miere-n inaltul cerului

si-a-ntors fata dupa soare

tremurandu-si voalurile

turnate-n aur

si am fost muschi ridicandu-ma sa-ti arat nordul

zidit in lumina rece, polara

ca sa nu ratacesti

drumul catre poarta cerului

ultima culoare ce mai desparte malurile

strange toata mirarea

sub vasla luntrasului nins in neplata

sarpe alb lumina lina, rasucind spirala vietii

răspunsuri nerostite

ce vrei să te faci când o să creşti mare?

dacă voi spune piatră s-ar putea ca lumea să-şi piardă răbdarea

şi să nu m-aştepte până când viaţa mă va eroda făcându-mă asemeni ei

şi-atunci ce rost ar mai avea întrebarea

sau mai ales, răspunsul?

cui îi pasă oare dacă spun că mă văd sămânţă

aşteptând prima ploaie, jerfindu-mi viaţa pe altarul schimbărilor profunde

pe care numai moartea le poate aduce în tiparul fiecăruia

pentru a reveni în lume, altfel?

prea puţină lume îşi poate imagina bucuria de a fi nor

despărţind lumini şi umbre cu sufletul plin de preaplinul lacrimilor

plângând alături de toţi cei însetaţi

redând verdelui sublimul bobului de ploaie

nimeni şi nimic nu pot schimba

drumul de carne şi os zidit în jurul sufletului

la fel cum nimeni nu poate opri năvala ploilor ce vindecă

şi a verdelui ce-şi uită coaja seacă a precedentului

Ce-ar fi sa traiesc?

zilele incolonate se uita la mine si nu le vine sa creada

am zis eu asa ceva? gata cu toate obsesiile?

oboseala cauta capilarele unei vieti

ce se zbate sa traiasca

undeva pe marginea prapastiei

dincolo de tacere este o alta tacere

ce-nfasoara o tacuta tacere

desfa-ti bratele aripi

si-arata-mi calea

te voi urma…

stea cazatoare sa-mi fi

ca o baterie Duracell

sunt speranţa ce refuză

moartea nu mai e ultima soluţie
ȋmi ţes visele albe
şi mă acopăr
să nu mă găsească ȋntunericul

 

ȋnvaţă-mă ce-i iubirea

strigă un cuvânt uitat pe-afară
dar noaptea hrăpăreaţă
ȋmi fură toate emoţiile
şi nuditatea doare

 

cât de aproape trebuie să fiu

ca să-ţi ȋncălzesc palmele mici
ȋn care frămânţi lumina?
sau mai bine zis
ce să fac să mă zăreşti?

 

ȋntre 21 de grame şi 20 de waţi

ascund urma lăsată pe cer
ȋntreabă-mă să aflu ce-am fost
şi cât o să mai bântui
printre cuvinte

cânt străbun de om ne bun

am luat lumea-n lung şi-n lat
să ȋi scriu pulberile molcomind tăcerile
când opinca s-o gătat de la drumul descifrat
am luat bordei cu-mprumut
sufletu-n el să mi-l mut
cerând ursitoarelor
schimbarea tiparelor

m-au luat şi m-au spălat

ȋn ceruri m-au ȋnvelit, de nuntă m-au pregătit
luna mi-au pus-o pe piept la poartă să nu aştept
pleoapele mi le-au zidit cu umbră din răsărit
gura mea-i pecetluită cu inelul zânelor
la izvorul vorbelor 

stolul viselor mă poartă

ȋn luntrea străbunului la capătul timpului
noaptea-apă unduieşte şi luntrea o cumpăneşte
tocmind depărtările torcând renunţările
cu fir de moale de uitare
dintr-o zare-n altă stare

vă las vouă stelele

şi ȋmi iau tăcerile
lumii să ȋi dau ocol
să văd unde-i un loc gol
să mă semăn, să-ncolţesc
să dau spic cu vorbă-aleasă
să fiu poveste pe masă
 

de profesie... ratat

mă gândeam să-ţi povestesc inutilitatea unui demers. dar ce rost?

când totul a dospit şi a fost copt şi-a fost mâncat de multe mii de alte guri flămânde

deci: combinări de mii de cuvinte luate de milioane de ori ca interpretări

nu fac altceva decât să te arunce în lumea imposturii fanfaroane

câteodată simt că m-am născut liană târâtoare

datoare să cresc şi să unesc lumea cu rădăcinile simţirilor mele

fără să mă gândesc la consecinţe

şi fără să sufăr dacă îmi pierd frunzele

sau mugurele de creştere.

alteori ştiu că-s fiul luminii

născut după furtuna răsturnărilor de situaţie

în care numai curcubeul mai are curajul să spulbere monotonia  divizată-n alb şi negru

fără recunoaşterea niciunei nuanţe de gri.

şi-atunci mă las bob de rouă

pe sterpe aşteptări

alteori, ca acum de exemplu,  măcelăresc timpul şi spaţiul

cu umbra cuvintelor mele,

sterpe din naştere

fără bucuria rodiri şi a-mpliniri

şi totuşi,  Doamne, am văzut tăcerea luând forma buzelor

într-un continuu şi imaterial sărut

unde e ruptura?

la moartea fiecărei răsuflări

retrăiesc momente...şi stări..( „oh happy day”)

şi dacă bucuria îmi aduce o pală de somn, înseamnă că am fost iertat?

dar am uitat să spun că somnul poate să-mi aducă vise sau coşmaruri grele

aşa cum numai moartea mai poate pune-n scenă...

mergeam aşa lelea şi m-am trezit niciunde

drumul se terminase, poteca murise-n ierburi

frunzele cărau galbenul să ţină cerul curat

şi ploaia se uita pe fereastră: cât de senin poate să fie...

încet, încet, ne strângem în uitarea pietrei

şi ne-ntrebăm de ce ne lasă soarele în întuneric...

un tramvai numit dorinţă

de obicei, în fiecare dimineaţă, mişcare înseamnă un tramvai după care alerg

şi asta nu pentru că aş întârzia undeva

sau pentru că trebuie să-l prind pe unul anume

nu. totul se rezumă la dorinţa de a putea alege după ce vreau să fug.

a fost o vreme când îmi doream să trec linia

şi puneam în calea indecentelor stavila sfintelor

dar vorbele se căţărau până sus pe creastă

înconjurau liniştea de trei ori

deschizând calea spaimelor

după care cădeau amorţite în uitare,

abandonându-mă

apoi am vrut să fiu inodor, incolor şi fără pic de sare

şi m-am spălat în marea cuvintelor anoste

am luat vomismente şi purgative

m-am curaţat de toată pucioasa

şi-am zidit noua cale de fugă a lacrimilor

inundând valea reproşurilor

până la nivelul maxim admis

mai nou iau lecţii de dans

şi de strip-tease

pentru că vreau să-mi desfăt moartea

cu un spectacol nemaivăzut şi nemaitrăit

aruncând-o în cea mai neagră melancolie (undeva la limita disperării)

pentru ca apoi să-i dau cu tifla

(sau poate reuşesc să mi-o fac amantă)

dar ce mai contează atâta timp cât încă mai alerg?

„non nobis, Domine, non nobis. „

şi au fost ţări de pribegie ce nu m-au vrut

ale căror deşerturi le-am străbătut cu lacrimile mele

aducând seminţele la viaţă

dar urâciunea le-a ars feţele

iar ura le-a schimonosit sufletele

şi alungat am fost fără de vină

ducând cu mine

liniştea pierdută

şi au fost ţări cărora le-am fost indiferent

mă priveau de la înălţimea balcoanelor

şi murmurau din colţul buzelor reci

uscate de indiferenţă

iar clopotele băteau fiecare oră

ce le despărţea de taina iertării

şi-n urma mea creşteau munţii nemulţumirilor

măsuraţi de limbile mărilor furioase

până când oasele trosneau sub povara

nepurtatelor

dar au ţări care nu m-au iubit dar nici nu m-au alungat şi nici indiferent nu am fost

ţări al căror rege eram, purtat în litiera muţeniei

ţări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte

locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne

ţări cu aerul cărora mă-nveleam

dovedind muşcăturile tăioaselor geruri

şi-n acele ţări, pe-acele plaiuri

îmi purtam crucea

prin deşerturi de indiferenţă

dar totuşi fericit că-s acceptat cu bunele

şi cu toate uitările.

şi toate acestea le-am trăit

nu pentru a-mi desăvârşi trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”

răspuns către niciunde

spre deosebire de tine, eu împart totul în trecut şi prezent

trecutul trece în cutii de pantofi îmbătrânite sub o etichetă inutil de clară

1989.08.23 – ultima defilare la care nu am mai participat

iar prezentul  îmi intră pe geam, gârbovit de neploaia moartă

cărarea pleacă fără să ştie către unde

vorbele ostenite se culcă pe margini pentru o eternitate

mă-ntreb: cine mai are timp de poveşti?

Când lumea umblă cu globalizarea conectată la aparate

(am aflat că ultima revoluţie a sucombat la coadă

îşi uitase cardul de sănătate...)

ca donator îmi caut locul ce mă aşteaptă

cuvintele curg prin tuburi de plastic

către alte versuri ce nu s-au scris pe nici un perete

plata? un tichet de masă şi un bilet de călătorie către mâine

pustiirea mă ajunge din urmă

ploaia a murit, soarele îşi cere tainul

alungat, cerul se scurge printre cuvinte inerte

caută-mă,

la marginea lacrimilor

unde oglindesc capacul unei cutii vechi de pantofi

despre viitor vom vorbi data viitoare

al treilea...

toamna trece prag de aur

prin inel de funigei

telegrame pleaca-n graba

dinspre mine catre ei

voi cadea sa-mi trec dormirea

intr-o brazda nenuntita

radacini in viata moarta

si pieiri in rod deplin...

gaura de vierme

Dumnezeu si-a trimis primul mesager: Viata

si mi-a spus ca ma iubeste, caci daruit ii sunt dintr-u-nceput

si viata m-a luat, m-a alintat, m-a-mbaiat si m-a alaptat la sanul ei

cu  numai ele, mamele stiu s-o faca.

pe cand ma credeam uitat si parasit

Dumnezeu mi-a trimis cel de-al doilea mesager: Moartea

si-mpreuna am descoperit alte frumuseti, alte spaime si alte uitari

iar viata ramasa pe partea cealalta se uita disperata

cautand drumul catre mine

dar pentru ca totul incepe cu alfa si se termina cu omega

mi-a fost trimis si cel de-al treilea mesager

al carui nume nu se poate rosti si nu se poate scrie

si-mpreuna ne-am strecurat afara, am tras linia orizontului dupa

si am inceput marea aventura.

zile...

ziua de ieri s-a scurs

ascultându-mi bătăile inimii
ziua de azi mă surprinde
răsărindu-mi dintre vise
zilele ce vor urma
se culcuşesc în visul rodirii
cum numai grăunţele mai ştiu murii.

fara cuvinte

cuvintele-au pierdut libertatea de a alege

si-acum alearga despletite cautandu-mi umbra

noaptea se limpezeste pierzand gustul mortii

viata, o scara Moebius ce se cauta alterneaza realitati
urci si rochia grea de brocart rosu ghideaza toate ezitarile
te urmez desfrunzindu-ma pana la seva
inconjurat de armata lampioanelor
animate de chipuri decupate
din sirul amintilor ce-si poarta asteptarile
moartea intra-n viata tulburand clipe indecise
isi lasa bagajele langa usa, se lasa-ncet pe scaunul ispitirii
si isi maseaza absenta picioarele umflate
o mare de asteptare in care doar ceasul mai ticaie
pana cand limbile se vor suprapune
desavarsind clipa.

e ziua-n care moartea va veni-mbracata-n noapte

 

mi-am impletit viata cu destinul tau

buzele crapate au pierdut pana si ultima litera
cuvintele macinate ratacesc
cautandu-si locul
sentimentele se destrama la colturi
povernindu-se-n cenusa emotiilor
tencuiala fara suport
lepra cuprinde fiecare zi in parte
iar noptile miros a rigola

 

vorbele n-au mai plouat a iarba
aburul mortii linge-n adanc radacina
culori scheletice sprijina negrul
dominat de iluzia somnului

azi nu ma mai regasesc

mai spune-mi ca nu e realitatea mea

ciupeste-ma sa redevin iar simt
otrava-n valuri cucereste bastioane
deconectandu-ma de azi si aruncandu-ma-n abis

iubirea umbla-n zdrente si cerseste

o raza de speranta, dar uitarea
a ferecat ferestrelele si cerul
isi poarta mai departe-nstrainarea

un verde vegetal se scurge-n boabe

si fura sfera absolutului din noi
mi-e strada un pustiu in care vantul
ma spulbera ca pe o gramajoara de gunoi

soarele despuiat de-a sa lumina

strabate cerul obosit in van
pecinginea se-ntinde, roade-n ziduri
pamantul striga si se surpa-adanc in noi

tobele bat si-acopera stupoarea

cu care ochii se ascund in amintiri
nici moartea nu mai are suflu si putere
sa cearna-n suflete schiloade amagiri

frumosul cade secerat in santuri

parfumurile-s scrijelite in taceri
cu rogvaivul sters din amintire
sunt doar o umbra revopsita-n gri

in ziua cand...

cum sa le vorbesti zorilor de dragostea ce le-o porti?

pleoapa noptii ascunde sub obroc suferinta iubirii si tacerea nemestecata
mi-am tras valul norilor peste taina jinduirii
si am lasat soarele sa imparta dragostea si lumina fara partinire

vantule da-mi haina ta sa strabat toata lumea

florile sa le mangai sa le sorb roua dintai
de pamant sa ma lovesc moartea sa o ispitesc
spaimele sa zavorasc in tinutul nelumesc

fa-ma Doamne nor pe cer sa ma topesc, sa ma cern

final convulsiv

eu plec şi alţii vor veni în loc, o moarte nu-i un capăt ci un început

durerile sunt scrise-n adn, iar morţii nu poţi să-i spui că n-ai vrut

ea e plutaşu care cară strârvuirea şi mă ajută în culise să cedez

în urma mea rămâne neputinţa  şi-n faldurile ei eu mă drapez

astăzi nici moartea nu pare dispusă să mai transporte inutile firmituri

suntem doar resturi greu de digerat, iar viaţa

imperios ne cere să regurgităm tot ce avem ca zestre să lăsăm

o vomă-i chiar ejacularea când totul e la limita de sus

ne naştem morţi şi toată viaţa nu mai avem nimic, nimic de spus

finalul tuturor rostitelor şi a nerostitelor sunt eu

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat