ca o inimă amiaza

soarele se desface la piept

şi inima-i plină se revarsă peste tăcerile noastre

ploaie ce purifică cu preaplinul iubirii

aşteptările se caţără pe umeri garbovindu-ne

izvorul sufletului seacă sub apăsare

iar din buze crăpate se preling întrebări

dezbracă-ţi cerul de foc

să ningem iarbă din arse orbite

tremurând a spaima la umbră cuvântului

portret

sunt asemeni deşertului

continuă mişcare şi zbucium lăuntric

o umbră fără urmă

timpul nu mă atinge,

iar ziua nu-mi aparţine

mă prefir sub privirile voastre

vă port paşii cu grijă să nu-i rătăcesc

toate gândurile vi le aştern în cuvinte

înşirate rânduri, rânduri

zidindu-le la temelia rostirii

cerul mă oglindeşte

fără să-mi dea răspunsuri

vântul mă leagănă

adâncindu-mă-n uitare

soarele mă spală-n lumină

limpezindu-mi somnul

iar noaptea îmi mângâie aripile

dezlegându-mi zborul

am şters urma zilei de ieri

am spulberat umbra zilei de mâine

şi-mi dorm visul pe pragul zilei de azi

să nu îţi faci cuvânt cioplit

să-ţi iei singurătatea ajutor

şi să începi să sapi la temelia cuvântului

să-i afli rădăcina-adânc înfiptă

în patima-nceputului făr' de-început

deschizi gura dar urletul se surpă în sorbul gâtlejului

ridici pumnul dar osul se năruie îngropându-te

eşti pierdut în părticele înmiresmate

ca toate tăcerile şi uitările

la început am fost cuvânt, dar tăcerile muşcau adânc din carne

apoi am ajuns strigat, măcinat de toate îndoielile

m-am aruncat urlet în tărie smulgând val de ceaţă zilei

iar acum sunt amintirea sau doar amăgirea că m-am auzit şoptit

despre iubire la timpul perfect

în Ghetsimani timpul îşi strânge mantia înfrigurat

şi se retrage până la deliberare

Tată, ai făcut un vas prea mic pentru câtă iubire ai strâns

aici nimeni nu şi-o doreşte,

se mulţumesc cu dumicaţi şi firimituri

şi trupu-mi geme sfâşiat de-ai ei preaplin

e mult prea mult pentru timpul asta

păstreaz-o pentru cei ce or să plângă după ea

să vedem deci

fiecare om are o poveste, că doar asta-i menirea lui?

sunt atât de străin pe lumea asta încât habar nu am cum am ajuns

şi mai ales de ce

du-te-n lumea şi-află-ţi soarta.

şi am plecat

sărind din cuvânt în cuvânt

până am ajuns aici

la voi

moştenire

bunicul s-a ridicat drept din viaţă şi a plecat să hrănească alte vise

într-o altă lume departe de neostoirea bunicii

dar înainte de a pleca ne-a lăsat pecetea lui

un sărut mătăsos pe frunte

şi câte o şoaptă pe fiecare pleoapă

a venit apoi rândul tatălui care şi-a făcut ordine în cuvinte

şi mai ales în tăcerile prelungi după care s-a ridicat şi a plecat

departe de noi, departe de el cu rouă strânsă-n ultima suflare

dar înainte de a pleca ne-a sărutat ochii

şi ne-a pecetluit gura cu ultimul sărut

încep şi eu să-mi sortez sentimentele şi trăirile

îmi despart cuvintele în răsuflări şi verific zilnic corespondenţa

nici o invitaţie, nici un bilet aşa că stau şi aştept

dar mă sâcâie o întrebare:

ce-am făcut oare cu pecetea mea?

constatare

mâna stânga te ascultă, mâna dreaptă te ascultă

te agăţi de ţâţânile cerului şi strigi cât toată durerea

ce-ai făcut cu mine viaţă?

cui m-ai lăsat?

şi o tăcere cât toată moartea

vine şi ţi se aşează în poale…

leagănă-te pui de cuc

părăsit în cuib pustiu

şi poate c-o să-ţi aduc

altă viaţă de-o să viu