Se afișează postările cu eticheta în ceaţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta în ceaţă. Afișați toate postările

vineri, 7 februarie 2014

de ce eu?


e vorba doar de aparenţă
astăzi, mai mult ca oricând, vei mima
indiferent ce ţi se va cere: un orgasm, un dinte, un ochi
eşti datori să oferi la schimb
dinte pentru dinte
ochi pentru ochi
şi un orgasm garnisit cu tot ce trebuie
tragi pe nas
numeri până la trei
şi porneşti către ceea ce ai plătit
nu uita ca trebuie să mimezi

perfecţiunea

joi, 6 februarie 2014

tot mai lipsiţi de simţ elementar


iarna asta suferă de degenerescenţă
zăpezile ei şi-au pierdut culoarea din obraji
şi nici ţurţurii nu se simt prea bine
uitaţi printre grade şi galoane
dacă nopţile ar geme
la minus câteva grade de libertate
poate că viaţa mea ar fi o grindă încastrată
dar nici zilele nu pot face un şpagat clar
între ceaţă şi o zonă mocirloasă
où sont les neiges d'antan?
ar urma firul logic al nedumeririlor seci
dar convoiul se-ncăpăţânează
şi mă conduce către o primăvară cernită
nici ele, cele patru doamne
nu mai au curajul să iasă la poarta azilului

să vadă ce mai e prin lume

duminică, 23 septembrie 2012

PRINCIPESA




Sau feţe ale femeii eterne

(penumbră punctată de albastru; voce din off):
-   cine eşti? cum vezi lucrurile? de ce parte eşti? ce declari? cum te cheamă şi ce vrei?
-   pui prea multe întrebări şi toate deodată. cine, cui îi pasă? EU sunt cine sunt, asemenii vremii sau vremurilor. Sub mine bărbatul geme şi se zbate între viaţă şi moarte. Eu sunt! Prin tot ce-am fost m-am dat pe mine.

Şi am fost Cleopatra

(mişcarea de step se poate împleti dacă se găseşte o bucată care să facă trecerea de la flamenco la belly dance în timpul monologului)

Învăluită de căldura lui, primeam ca bună mamă omagiul fiului iubit. Deşertul înverzea când mă revărsam peste pieptul luiînfrigurat de spaimele mărunţite. Cerul cu tot albastrul ochilor mei se înfige spintecându-i măruntaiele. Eu am fost însăşi istoria măririi şi decăderii aşa cum numai măritul Ra mai ştie a muri şi a renaşte din braţele mele. Nilul se unduie căutându-mă, deltă a splendorilor şi revărsării. Sânul meu sparge întunecimea istoriei cu lumina pârguirii. Unduirea trupului meu ascunde muşcătura tulburătoarelor încolăciri. Veninul sărutului meu dezlănţuie agonica rătăcire. Dorinţa mea cutreieră întinderile interioare. Dogoarea mea răsuceşte şi usucă aburul privirilor. O istorie pătimaşă îşi pierde capul printre perdelele baldachinului. Laurii se aruncă la picioarele mele sărutându-mi brăţările încheieturilor iar mâinile mele se joacă visătoare cu soarta. Şi am fost istorie, şi am fost femeie, şi am fost iubită...

Cântarea cântărilor

2.
De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii. 
3.
Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar? 
4.
Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit. 
5.
Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii. 
6.
Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat. 











(penumbră punctată de roşu intens; monolog):
Viaţa mea este şi a fost o culme a altruismului, a jertfei de sine. Eu femeia, dispar în lumea creată de mine. Trupul, cugetul, sângele meu sunt cărămidă şi mortar împlinind zidirea. Eu nu am dat ci m-am dat.

Şi am fost Maria Antoaneta

Multe femeiuşti s-au bătut ca să ajungă sus în vârf, să fie primele „în ceva”, dar prea puţine şi-au dorit să fie ultimele, să fie încheietoare de pluton, ghilotină ce separă vremurile. Ei bine, eu m-am născut ca să fiu ultima. Au mai fost regine care au murit răpuse de dragostea lor sau de nefireşti porniri dar niciuna nu a fost Regina Ghilotinată. „Prima crimă a Revoluţiei a executarea Regelui. Dar cea mai îngrozitoare a fost uciderea Reginei”. Da, eu am făcut tot posibilul, am pus cap la cap toate iţele pentru a avea această frumoasă împletitură de sumbru şi luminos. „Nu au pâine? Să mănânce cozonac atunci!”.
Care altă Regină a mai intrat în conflict deschis cu ţara? Defăimarea ironică, subtilă a înaltei societăţi, a omului de rând m-au ajutat la împlinirea planurilor mele. Scepticismul pictat în zâmbetul dispreţuitor vis a vis de capacitatea „neştiutorilor” de a-şi orândui viaţa a iritat, a aţâţat, a adus la paroxism  tulburarea şi turbarea. Eram lesbiana lor, mâncătoarea de bărbaţi ce nu-şi putea potoli foamea animalică, incestuoasa lor demonică. Ghilotina, această catapeteasmă a sfinţeniei mele m-a ridicat în rang pictând cu sângele meu sfârşitul unor lumi, a unor destine, a multor vise. Am luat trena morţii şi mi-am făcut voal. Iar ei priveau şi nu înţelegeau. Sângele meu coboară în stradă răscolind oroarea. Zâmbetul meu, rătăcit printre nori se oglindeşte în toate apusurile mizere. Viaţa schilodită de roata istoriei se cuibăreşte sub amintirea mângâierilor mele. Am condus şi am fost condusă. Am primit şi m-am oferit. Ochiul stăpânului îngraşă vita iar istoria a crescut sub privirile mele. Numai că odată scăpată la aer şi loc liber a luat la arat toată viaţa sfărâmând totul cu nepriceperea şi nestatornicia ei.

joi, 16 februarie 2012

homeopat

degetele mele zgârie zăpada
palmele mă ceartă
buzele mă dor
noaptea cerne-n suflet
a singurătate
carnea se sfâşie
când bobocii mor

pe vremea aceea pastilele intonau marşul sclavilor
sfărâmându-se pe pragul limpede al orelor
pentru a li se pierde urma
în realitatea mea albă

luntrea mă aştepta în colţul ochiului la oră fixă
pitită printre ramurile sălciilor de dimineaţă
iar apoi răsturnând uimirile noţii
printre bolovanii suspinelor

în pauza dintre visele albe
pielea mi se umplea de o scriere ciudată
sângele ieşea la poartă şi rămânea aşa împietrit în trupul unei litere
de fiecare dată, săpunul trecea nepăsător
eliberându-mă de angoasa necunoaşterii iar apa pleca liniştită
ducând vorbele până la marea cea mare
rugând-o să-ncerce ea să dezlege misterioasa scriere

viaţa mai trece din când în când pe la pat
citeste ultimele observaţii, clatină nemulţumită din cap
şi iese repede, până s-apuc eu să-i cer ceva
astăzi ne-au dat liber la visare
dar cartea mea nu se scrie la ordin
aşa că mă agăţ de albul din jur
şi mă pregătesc să viscolesc puţin

miercuri, 15 februarie 2012

de iarnă

pe pleoapa stângă mi-ai pictat o stea,
e frig cumplit sau poate că doar moartea-n palma ta s-a cuibărit
mi-e noaptea grea iar steaua, cu mersu-i gârbovit
încet plecat-a către pleoapa dreaptă
şi tremură uitată noaptea toată

man, may I kiss you?
nu ştiu de ce mi-e noaptea lungă şi pustie
iar vocea ei în ceaţă se topeşte
o lacrimă se zbate şi nu ştie
că poate-i steaua care rătăceşte

răul ca o iarnă grea
mă ascunde-n munţi de stele
tot albastrul meu s-a dus
spulberat în joc de iele

duminică, 12 februarie 2012

jocul convenientelor

mainile mele joaca o piesa de teatru, oferind mangaieri
inainte de a repeta inutil “to be or not to be”
facandu-se ca varsa lacrimi amare pe umarul sub care se ascunde-un san
se pregatesc sa adulmece drumul Golgotei dar pana la urma renunta si ascund piroanele
strecurandu-se la adapostul buzunarelor
unde se simt in siguranta

urechile carteaza cerul nespuselor
si undele radio ale inimii intra intr-o interferenta ciudata aplatizandu-se
pana la starea de coma
acolo unde nici dragoste si nici viata (asa cum le cunoastem) nu mai e
si unde dragoste nu e, nimic nu e
dar parca nici moartea nu mai vrea sa se incurce

buzele s-au ofilit, agatate intr-un rictus stenic
candva infloreau pe cupolele raiului
in cinci petale de cires, rastalmacind zorile cu aroma unui regret
si cautau sa rupa toate malurile, revarsandu-ma dintre amagirile noptii
sus, sus, sus pe coama-n sus unde visele s-au dus
eu cu buze inghetate, pe ghizdul fantaniilor, spaima amintirilor

luni, 9 ianuarie 2012

doar odata

la inceput am fost cuvant
si umbra imi plutea pe apa nespuselor
infiorand-o, valurind-o
pana la buza urletului neazit

caci de-ar fi fost doar atat
si tot era indeajuns

dar tot nespusul macina
el pustieste
cuvantul in intreg in istoveste

din doruri grele-ncet am condensat
si m-am zidit in lutul rece si intunecat
sa ma rostesc, sa-aud, cuvantul sa-l ingan
si linistea s-o sparg cu-n ras pagan

duminică, 8 ianuarie 2012

fereastră către curtea din faţă

somnul, o continuă plutire
într-o luntre ce-şi caută drumul
printre vise

veghea, o cascadă
în vâltoarea căreia regăsesc toate clipele
lipsite de culoare

viaţa, o cameră plină de igrasie şi mucegai
păstrează, undeva ȋn urmă, tot griul
adunat

eu... escaladez ferestra

fără soţ...

fiecare îşi poartă muntele de disperare
fără să ştie care-i gustul libertăţii
un punct luminos pe cerul gurii
gustul suferinţei

din carne, din sânge şi din trăiri amăgitoare
croim câte o revoluţie istovitoare
ne aruncăm în valuri fără rost
şi din năvoade pierdem tot ce-a fost frumos

viaţa pare că-i frumoasă
dar în jur miroase-a sânge
moartea plânge şi suspină
când nu poate, când n-ajunge

de multe ori, nici măcar iubirea
nu mai reuşeşte s-acopere
paloarea cadaverică
ce ne descompune în lumini şi umbre

rugăminte :
nu lăsa gerul indiferenţei
să-ţi ronţăie mugurii sufletului

joi, 22 decembrie 2011

***

îi simţi?
îi văd cum dau târcoale
se-adună râme lângă catafalc
tăcerea mă îmbracă, mă coboară
în luntrea ce mă cheamă fără glas

luni, 19 decembrie 2011

voi mai ploua o amintire două

e multă ploaie-n jur ca la potop
şi punţile de-atâta aşteptare-au putrezit
suntem ca două maluri ce se caută în vad
şi ne surpăm cu-adâncă disperare

cuvintele s-au dus luate de puhoi
şi doar tăcerile mai bat domol în scoc
lumina ochilor se cerne flăcăruie
şi răsuflarea zace în noroi

trăiam cândva o spaimă şi-o arsură
şi-arsura s-a topit ca ceara-n lumânări
mai e doar spaima ce încuie poarta
şi ploaia ce ne-alungă-n depărtări

de-atâta ploaie înfloreşte mucegaiul
şi igrasia îmi vopseşte faţa-n gri
mi-s putrede tăcerile de-o ploaie
şi drumu-l rătăcesc din zi în zi

miercuri, 28 septembrie 2011

rosie lacrima uitata

ne-am intalnit pe o alee din acest parc
virtual
eu prea batran ca sa mai urlu
tu prea tanar ca sa cazi
dar fiecare aveam aceleasi buzunare pline de pietre
si strabateam desertul in cautarea valurilor
sa ne scufundam ratacitori

viata opreste in toate statiile
si apoi cu zanganit de usi pocnite pleaca mai departe
catre golul de sub arcada dreapta
acolo unde lacrima
cristalizeaza
si picura in urma fiecarui Hansel
ce-si ascunde ortul
sperand sa scape
de marea traversare

duminică, 5 iunie 2011

lin...

logica mea extraterestră

nu! nu e bine aşa!
şi toate piramidele s-au desfăcut instantaneu
luând calea deşertului.
Nilul şi-a luat toate revărsările
şi le-a aruncat de-a valma-n mare
iar papirusul s-a strâns până la stadiu incipient
înghiţind toate hieroglifele

de ce atâta muncă-n zadar?
şi florile s-au scuturat strângându-şi inutilitatea
în leagănul sec al seminţei
iarba s-a-ntors urmându-şi rădăcinile
în întunericul fără reproşuri
şi-n lume… a început
sfârşitul

trilurile se scutură
rostogolite prin rigolele tăcerii
lacrimile se-agaţă cu ghearele de vârful ţurţurilor
oferindu-se morţii
…”ce bine că sunt, ce bine c-am fost”
pierdut de cuvinte, o aripă frântă
rugină pe-un vârf de peniţă

vineri, 3 iunie 2011

Sunt zile…

sunt zile in care vremurile se dau peste cap
de doua ori sau numai odata
si ma lasa asa, de-o mirare
fara cuvinte batute-n taste
si fara chef
privind cum trece apa puntea
ziua de azi
s-a opintit sa faca o tumba
si a ramas intepenita in aceasta inserare
am ridicat-o usor
sa nu se sminteasca
si am trecut pe la dumneavoastra
sa va dam buna seara

manea

balada cocoşului de munte

lăsai soare, lăsai iarbă şi pădure şoptitoare
şi crezui vorbele-i sparte
ce mă poartă-n altă parte
în regatul bălţilor
la largul Crivăţului
cuibul nu m-a cunoscut
rădăcină n-am avut
liniştea scursă din cer
m-a vrut să-i fiu scutier
alte vânturi, alte şoapte şi alte drumuri deşarte
în regatul mărilor şi al pescăruşilor
iarba mea, nisipul lor
mistuite de un dor
de zbuciumul valurilor
du-te vreme, vino vreme
rădăcina-n aer geme
şi mă trage
la adânc
în zeflemitor mormânt

cum e Doamne ca să mori?
e ca zborul pân’la nori
şi rămas bun cum îţi iei?
fără vorbe de prisos,
ochi în ochi te oglindeşti
şi de drum te pregăteşti

aripa mi s-a scrumit
drumul meu l-am rătăcit
păsăretul îl încurc
cântul meu
jelit
pierit
se usucă-n asfinţit
îmi duc drumul-n stepă rară
ceru-l oglindesc pe seară
vorbele uscate dor
în strânsura
strofelor
şi mă salt în cerul gol
zbor greoi, suflet domol
norii fug, lumina curge
şi nimeni nu mă ajunge

joi, 2 iunie 2011

dincolo de ele

am luat la repezeală o zi însorită, am tras-o pe mine
şi-am coborât în grădină
totul era perfect
iar cafeaua mă trăgea de nas, de mustaţă
şi mi se băga în gură dezinvoltă
ziarele neinventate
zăceau la umbră în aşteptare
un zumze, un ţiut prelung
şi tot cerul fericirii
s-a umplut de un nor de litere ucigaşe
ce curgeau încontinuu,
cascadă de cuvinte
nerostite
am încercat să mă feresc,
nu era loc unde să mă pot ascunde
eram expus
avalanşă de cuvinte, fraze, idei
ostenit şi agitat le-am cerut explicaţii
dar versurile curgeau fără milă
albindu-mă cu lipsurile lor
de noi poţi să ai grijă
numai de tine nu.
ce ne facem dacă tu nu mai eşti?
se auzea din spatele cascadei de cuvinte
soapta unei tăceri speriate...

duminică, 29 mai 2011

dialog inexistent

ce mai citeşti?
nu ştiu încă, doar ce-am terminat...
ce anume?
bătrânul care citea romane de dragoste
tu îţi baţi joc de mine?
nu, de ce?
păi cine mai citeşte azi romane de dragoste?
habar nu am, dar cu siguranţă că lumea încă mai suspină
lăcrimând la o dragoste frumos ticluită
da, bine spus ticluită
dragostea nu e ca vitrina colorată de Paşte sau de Crăciun
dragostea e locul în care fugi de lume
trânteşti uşa, tragi draperiile
şi-acolo, în întunericul acela cald şi ud
te laşi doborât, în genunchi, şi fără să vrei
aranjezi ciucurii spaimelor
şi nodurile vieţii
şi asta ai scos-o acum pe loc, sau e...
nu, nu-i clocită şi răsucită
e ca ultimul abur
mai mult dedus sub puţinele lui grame
necântărite şi negândite
deci dragostea e...
ce mai contează: ridică-ţi pleoapa,
deschide uşa
lasă lumina să te spele
şi-aruncă-te-n suliţi
moartea nu doare
decât dacă o urăşti, şi ea ştie
te simte...

joi, 5 mai 2011

prietenie

cea mai curată şi dezinteresată plăcere...
Minciuna.
mai mereu eram împreună:
ne jucam, râdeam, glumeam şi ne-ncercam puterile
care doare mai tare...
şi dacă la-nceput pierdeam
am început să mă perfecţionez
să evoluez
întrecând orice aşteptare

duminică, 6 februarie 2011

secret

prima oara am uitat sa-ti spun
(erau trei vorbe si atat)
apoi am zis ca n-are rost
(sa nu-ti stric ziua imi ziceam)
dupa aceea m-am gandit c-ai sa te superi
(si ascundeam minciuni in musuroi)

caramizile se cautau si se-mbucau
si zidul se-nalta-ntre noi
despartind uitarile si toate nespusele
incet incet am inceput sa te uit
si tu nu ma mai vedeai
ma auzeam
te ascultai dar fiecare
se stia pe dinafara.

miercuri, 2 februarie 2011

cad

se anunta o iarna crancena
sentimentele au inghetat in cuiburi
si ouale au crapat de mult

desi conduceam cu atentie,
privirile mi-au derapat si m-am izbit
in calea mea aparuse din senin un sentiment de mila inghetat
bara de protectie s-a-ndoit iar sloiul s-a spart
o bucata, o aschie a zburat
si mi s-a-nfipt in ochiul stang
spargand tot albastru
cine-ar fi crezut ca o sa-l pierd asa de curand?