homeopat

degetele mele zgârie zăpada
palmele mă ceartă
buzele mă dor
noaptea cerne-n suflet
a singurătate
carnea se sfâşie
când bobocii mor

pe vremea aceea pastilele intonau marşul sclavilor
sfărâmându-se pe pragul limpede al orelor
pentru a li se pierde urma
în realitatea mea albă

luntrea mă aştepta în colţul ochiului la oră fixă
pitită printre ramurile sălciilor de dimineaţă
iar apoi răsturnând uimirile noţii
printre bolovanii suspinelor

în pauza dintre visele albe
pielea mi se umplea de o scriere ciudată
sângele ieşea la poartă şi rămânea aşa împietrit în trupul unei litere
de fiecare dată, săpunul trecea nepăsător
eliberându-mă de angoasa necunoaşterii iar apa pleca liniştită
ducând vorbele până la marea cea mare
rugând-o să-ncerce ea să dezlege misterioasa scriere

viaţa mai trece din când în când pe la pat
citeste ultimele observaţii, clatină nemulţumită din cap
şi iese repede, până s-apuc eu să-i cer ceva
astăzi ne-au dat liber la visare
dar cartea mea nu se scrie la ordin
aşa că mă agăţ de albul din jur
şi mă pregătesc să viscolesc puţin