prefacerea

sa piei de pe fata pământului și din umbra cuvântului

alungat din lume m-am retras în măduva lemnului

seva din seva lui, tarie din taria lui

si lemnul s-a luminat și a-nceput sa cante

asa cum numai gerul mai stie canta printre fibrele lui

alungat din viata m-am retras in inima pietrei

inpietrindu-ma intr-un vis nascut din sudoarea pietrelor

departe de drumul caravanelor sufletelor

ce strabat viata in cautarea acelui ceva ce nu exista

alungat dintre cuvinte am luat calea pribegiei

si tacerile m-au insotit de-a lungul deznadejdii  

pana la portile necuvantului 

unde-i casa vantului si umbra Pamantului

in cada el m-o zdrobit si-o luat seva de cuvant

intre pietre m-a sfarmat visele-a adunat

cu vantul le-a vanturat si la umbra le-a uscat

cu seva m-a plamadit si la soare m-a dospit

m-a imbracat in cuvant si m-a dat de legamant

bariere

din strafundul memoriei s-a ridicat spaima noptilor fara luna

fara caldura, fara cuvinte si fara curajul de a cere

focul nascut si pastrat a adus lumina

sfaramand o prima bariera

si omul a putut vedea umbrele trasand conturul lor

cuvintele au venit sa umple contururile aparute

si lumea s-a umplut de cuvinte ce intrupau idei si concepte

din care nasteau alte cuvinte

si astfel omul se inconjura de noi arme

care ucideau fara a lasa urme

pentru a se elibera de spaime cuvintele s-au sfatuit

si s-au strans in legi pentru a stavili sangele ce se strangea in jurul lor

si alte bariere s-au ridicat, si altele au cazut

tacerile pluteau stinghere

ridicandu-se ca fumul altarelor

pana cand din taina lor s-a nascut ritualul

si bariere noi s-au ridicat

spulberand indoieli

si ridicand ruguri in noapte

si a fost lunga noapte fierbinte si a venit iar dimineata

plina de culoare, plina de seva, plina de nou

ridicand barierele bunului simt

si al bigotismului

despre absenta

cred ca am obosit

asa si-ar justifica Dumnezeu absenta

dintre noi si dintre cuvinte

firul de iarba isi ascunde verdele in pamant

tragand obloane cariate de vreme peste ultima poveste

viata isi lasa aripile la intrare

si trece pragul spre lumea cealalta

vantul sufla la fel fara nici o opreliste

ploaia da navala sa vada ce mai e nou prin lume

si nici Iarna nu pare sa se sfiasca

doar cuvintele, fantomatice contururi

se sfarama si cad

fulguire muta

intr-o moarte uitata in fereastra

sens invers

in seara asta cuvintele au preluat controlul si au inceput sa ma scrie

descrie de la picioarele care calca in strachini

dar nu pentru ca n-ar sti ce fac

ci pentru ca trag a lut

ars de valvataia din cuptorul vietuirii

pana la capul plin de amintiri si intortocheate cai de exprimare

cuvintele ma pipaie, cauta puncte si semne

dupa care ma interpreteaza, inima bate ascunsa-n temeri inutile

(saraca se teme sa nu iroseasca nici o bataie fara un strop de sange macar)

gura cauta radacina cuvantului ce nu mai apare

ochiul stang rataceste pe urmele unui gand iar ochiul drept

s-a-ntors si priveste-n fata nervul optic

drumul de la cuvantul rostit pana la cuvantul scris e mult mai lung

si imi e teama ca nici stiu cum sa-l parcurg

asa dezbracat, fara suflet, fara ecou, fara nimic care sa-mi apartina

doar schita sumara de cuvinte

versuri fara sens - inutil

copacii se topesc ȋn albul foilor
uitându-şi solzii de rugină


cuvinte uzate, buze uscate
culori palide, sunete ignorate
zdrenţe abandonate

cândva pipăiam sunetele stăpânind lumea
acum liniştea inundă firescul sonor 
purtând germenele morţii

gustul cuvintelor s-a pierdut 
coaja lor fadă alunecă printre dinţi
lipind tăceri de pavaj

atât de multe cuvinte mor 
că nu mai avem putere să le ȋngropăm 
printre noi, schelete, putreziciune, abandon
buzele au şi uitat dulceaţa rostirilor
azi zgomotele
sfărâmă temelia lumii

inefabilul a pierit, trăiască prozaicul

de profesie... ratat

mă gândeam să-ţi povestesc inutilitatea unui demers. dar ce rost?

când totul a dospit şi a fost copt şi-a fost mâncat de multe mii de alte guri flămânde

deci: combinări de mii de cuvinte luate de milioane de ori ca interpretări

nu fac altceva decât să te arunce în lumea imposturii fanfaroane

câteodată simt că m-am născut liană târâtoare

datoare să cresc şi să unesc lumea cu rădăcinile simţirilor mele

fără să mă gândesc la consecinţe

şi fără să sufăr dacă îmi pierd frunzele

sau mugurele de creştere.

alteori ştiu că-s fiul luminii

născut după furtuna răsturnărilor de situaţie

în care numai curcubeul mai are curajul să spulbere monotonia  divizată-n alb şi negru

fără recunoaşterea niciunei nuanţe de gri.

şi-atunci mă las bob de rouă

pe sterpe aşteptări

alteori, ca acum de exemplu,  măcelăresc timpul şi spaţiul

cu umbra cuvintelor mele,

sterpe din naştere

fără bucuria rodiri şi a-mpliniri

şi totuşi,  Doamne, am văzut tăcerea luând forma buzelor

într-un continuu şi imaterial sărut

undeva, cândva...

când termometrul explodează în cuvinte jerbă

şi geamurile curg, melasă nedospită

pe chipu-ţi, sarea lacrimilor duse

răsfrânge-apusul

care s-a sleit.

umbra suspinelor

cerşeşte-n colbul secundelor

răcoarea...

pe o petală de cireş

ţi-am scris ultima răsuflare

amăgiri

pentru toate trăirile mi-am zidit o casă în miniatură

la ferestre am renunţat pentru că lumina nu ajută la nimic

am renunţat şi la uşă pentru că intrările şi ieşirile nu-şi mai au rostul

hornul nu poartă nici o umbră aşa că am renunţat şi la el

iar acoperişul fără horn nu ajută nimănui

casa trăirilor mele e doar un colţ prăfuit dintr-o idee moartă

ce trebuie să treacă testul tăcerii

răspuns către niciunde

spre deosebire de tine, eu împart totul în trecut şi prezent

trecutul trece în cutii de pantofi îmbătrânite sub o etichetă inutil de clară

1989.08.23 – ultima defilare la care nu am mai participat

iar prezentul  îmi intră pe geam, gârbovit de neploaia moartă

cărarea pleacă fără să ştie către unde

vorbele ostenite se culcă pe margini pentru o eternitate

mă-ntreb: cine mai are timp de poveşti?

Când lumea umblă cu globalizarea conectată la aparate

(am aflat că ultima revoluţie a sucombat la coadă

îşi uitase cardul de sănătate...)

ca donator îmi caut locul ce mă aşteaptă

cuvintele curg prin tuburi de plastic

către alte versuri ce nu s-au scris pe nici un perete

plata? un tichet de masă şi un bilet de călătorie către mâine

pustiirea mă ajunge din urmă

ploaia a murit, soarele îşi cere tainul

alungat, cerul se scurge printre cuvinte inerte

caută-mă,

la marginea lacrimilor

unde oglindesc capacul unei cutii vechi de pantofi

despre viitor vom vorbi data viitoare

multumesc

sunt zile, sunt momente, sunt stari
cand un simplu multumesc
arata cat de mult ai nevoie
de mana care iti intoarce paginile
descifrandu-te asa cum esti
om de zi si om de noapte
cu luna pe un umar cu soarele pe celalalt
si ci cei doi luceferi plini de intrebari
boltind viata si petrecand moartea
multumesc ochi ce ma strangi sub pleoapa
multumesc gand ce ma cuprinzi
asa cum ma traiesc
printre aceste cuvinte

in ziua cand...

cum sa le vorbesti zorilor de dragostea ce le-o porti?

pleoapa noptii ascunde sub obroc suferinta iubirii si tacerea nemestecata
mi-am tras valul norilor peste taina jinduirii
si am lasat soarele sa imparta dragostea si lumina fara partinire

vantule da-mi haina ta sa strabat toata lumea

florile sa le mangai sa le sorb roua dintai
de pamant sa ma lovesc moartea sa o ispitesc
spaimele sa zavorasc in tinutul nelumesc

fa-ma Doamne nor pe cer sa ma topesc, sa ma cern

razlete

Mai lasa-ma sa zbor, sa-mi port iubirea

Catre inaltul ce purifica si arde zgura
Cu moartea sa ma-ntrec nepasator
In lacrima, izvor de apa vie si de dor

***

 

aduna-ti moartea , ridica-te si pleaca

da lumii veste ca nu-s timpuri de murit

până nu e prea târziu

din ură, din minciună, din fiere, din blestem

se iscă-n viaţa noastră năpârca nenumite-i spaime

ce se-nveşmântă în culori de curcubeu

năimiţii cu arginţi pentru o nouă ţar'nă

ce nu au nici părinţi nici Dumnezeu

şi-a căror rădăcină e pieirea

să nu le-ajute Domnul să ne facă rău

deschideti-vă sufletul şi cugetul şi spaima

iar inima să bată-n cele patru zări

să ştie nerostitul ca în pace, noi vrem să ne petrecem

şi-n suliţi să-l uităm

Doamne bate la hotare, pietre ce-or ceşte mereu

să îţi poarte-n braţe crucea şi în carne dorul tău

cu coada ochiului

 

ultima dată când te-am zărit

aveai privirile  captive în laţul unor cearcăne de fum

agăţai un rictus de linia buzelor şi ningeai viscolit

despărţind toate urmele

treptele caută rotundul întregului

iar scara nici măcar nu mai ştie ce vrea

răsuflă tot mai greu sub aripile despărţite

de amintirea zborului căzut

ştiam că n-o să ne mai întâlnim

dar măcar pot să sper că insula mai vâsleşte

împărţind apele şi culoarea înserării

între două zile nicicând trăite…

fulguiri...

ultima realitate, un sir de cuvinte sparte// literele-s moarte, gura-i un pustiu// degetele-s vreascuri, nu mai stiu sa scriu// esti realitate, am realitati// moartea e o suma de identitati// masca pentru iadul pe care il porti// *** sun-a doaga si-a caverna, degetele s-au uscat// inghitit-am pruncii-n fasa, nenascutii m-au uitat// sub a lacului oglinda cruci ce-mi vesnicesc cuvinte// o padure nesfarsita de trairi si de morminte//

daca vrei poti!

am inchis usile sufletului cu grija sa nu scartaie vreo geana
si bajbaind pe-ntuneric am pornit spre casa
nimeni nu mi-a spus ca tot drumul o sa caut sa ma agat de ceva
dar nu avem decat dorinta, restul ramasese undeva in urma
cineva spunea ca numai omul prost se poate plictisi pe-ntuneric
asa ca am inceput sa desenez pe cerul gurii buzele-petale
apoi ti-am desenat fiecare petec strabatut de cate ori ieseam noaptea la arat
si trupul tau se aprindea lumanare in noapte
am spintecat linia ochilor ca sa pun culoare si prima rasuflare a facut sa tremure visul

visele dau navala, avalansa scanteietoare,
se strecoara, furnici rosietice in mars triumfal, catre varful degetelor
sudoarea cuvintelor tasneste gaurind pielea
si milioanele rosietice se prind in carnea literelor
scriindu-se poveste
aerul plin de feromoni vibreaza
gamaliile rosietice umplu spatiul si timpul
acoperindu-ma cu scriitura tacuta
toate cartile viselor mele asteapta sa fie citite
dar geana de lumina spulbera toata bucuria parjolind retina
voi fi iar noapte, ma voi scrie iar in tomuri si uitarea va spulbera imparatia furnicilor rosietice

de cate ori inchid ochii
treptele sufletului coboara pana dincolo de noptile memoriei
si ori de cate ori am timp plec sa ma-ntalnesc,
si-asa, ochi in ochi, rasuflare indoita
povestit toate cate ni le mai amintim fara remuscari sau regret
eu ii spun toate cate nu le-am facut
el imi spune ce gust aveau primele carti furate de raftul bibliotecii
mai descalceam aroma unor amintiri
si de multe ori adormeam fara sa ne mai despartim umbrele

iarna vrajbei noastre

hei omule pomule,
vezi că îţi pierzi zilele, strigă soarele şi piere, într-o clipă de tăcere
iar marea cu valul său, mă adună şi mă spală, în noapte mă înveleşte
în uitare m-adânceşte, şi-n şoapte mă rătăceşte

ies din zile zdrenţuite
amintirile fărâme
curg din mine
urmă-n moarte
şi mă spulberă în noapte

m-aş strânge la sânul tău ochi de dor, limbă de şarpe
cu veninu-ţi să mă-mbăt răscolind întreaga moarte
iederă pe-al tău picior m-aş târî încetişor
visul mi l-aş împlini şi-n carne ţi-aş înflori

arc m-aş face-n palma ta
să-mi vibreze inima
sângele să-mi fiarbă-n vene
până-n moarte să mă-ntind
din cercuri să te desprind

cu rădăcinile-n cer

o idee pe cât de nebunească pe atât de normală astăzi
îmi spune că trebuie să trec pragul
aşa cum numai Carol a făcut-o de mână cu Alice
„but who the fuck is Alice?”
acum în iarnă
e mult mai uşor să-mi strecor
crengile atinse de calviţie
greu nu e să mergi
ci să te schimbi
dar ştiu că fiecare piedică
e doar un test
drumul în iarnă
e o imersie într-un ocean de regrete:
viscole, troiene, spulberări
totul într-o curgere continuă
primul pas e mai greu
şi vântul care te taie…
am ajuns
văgăuna îşi molfăie întunecimile
mă las în genunchi
ea-mi sărută crengile
apoi mă înghite cu totul
o cădere-n condensarea seminţei
rădăcinile mele gustă libertatea întunecată şi umedă
plăcerea de se întinde până la rupere
fără moarte, fără putrezire
aerul le prieşte, gerul nu le sperie
până şi cerul se strânge în faţa crispării
„rădăcina mea, o floare, ce îşi drum în soare
mă agăţ de-un nor uşor şi-nvăţăm moartea ca zbor”


din cerul gurii-mi izvorăsc toate cuvintele

şi vreme e ca să ucizi

copii mei de cuvinte
mă nasc în fiece nou poem
mă leagă cu câte-un vers şi mă aruncă-n lume
simulând sinuciderea prin acest bungee jumping
dar zborul, visarea, mult prea scurte
se termină-ntr-o fundătură

moartea violentă are urme de sânge

mă apropii de fiecare poem, îi aranjez cuvintele
îl şterg de praf şi de uitare, presar petale de nu mă uita
şi las luntrea să-şi găsească drumul

când dispreţul ucide
nu mai poţi face nimic ca să scapi
de spaima ce-i sclipeşte în rimele îngheţate

pentru a nu mai vedea suferinţa
am ales să rup orice mugur
ce-ar apare pe această ramură uscată
sau poate că e mai bine să ucid
această pasăre cântătoare
pre numele ei… suflet

astăzi am să scriu ceva inutil

am deschis gura să spun ceva:
inutil să mai spun că nu a ieşit nimic
cuvintele îmi cad direct la coş
şi nici măcar nu trebuie să le adun de pe jos
au învăţat drumul
s-au resemnat
să ajungă acolo
acolo unde le este locul

cândva credeam că fiecare răsuflare este o revoltă
dar până acum nimic n-a muşcat mai adânc
decât indiferenţa

capul meu piatră de moară macină aşa-ntr-o doară
pulberea de vorbe goale se revarsă, peste tot
şi mă ronţăie în cot

cu vorbe goale dacă mă îmbrac
şi visele îmi crapă a scoarţă de copac
mi-e seva inutilă şi-o scuip în muguri noi
chiar dacă ştiu că vor ajunge la gunoi