fulguiri de primavara

coboara sfintii imbracati in floare de salcam

si cerului aduc prinos de miere si tamaie

pamantul candele aprinde in castani

rugandu-se de rodul cel de maine...

***

se spune ca imbratisarile neindraznite

in berze se prefac sa nu se piarda dorul

si primavara o vestesc in zbor domol

celor ce de imbratisari au fost lipsiti

dar cred ca fara berze-n drumul lor ceresc

ne-am stinge-ncet de dorul primaverii

***

un om priveste noaptea din cer

o mama priveste noaptea din somnul copilului

eu privesc noaptea din sufletul meu

tu privesti noaptea din ochii mmei

numai Calea Robilor, plina de lapte

ca un san aburit

priveste dincolo de lume, de noapte, de mine...

la bambola morbida

Veneția toată iese-n strada

inundând podurile, piețele și fundăturile

mii de glasuri drese, guturale

care mai neliniștit care mai somnoros

se-împletesc într-o zumzăitoare întrebare:

ce s-a-ntâmplat?

dar ce masca goala, fără suflet

poate descifra răspunsul

pe care nici o gura nu l-a rostit încă

pe canale și canale grande

alaiul EI trece

întunecând zarea cu

spaimele ei

pe vremea când canalele musteau de cadavre

vocea mea avea greutate si cuvintele zburau care încotro

lepădându-se de carnea tare

mult prea sălbatica

si necizelata

încet, încet,

limba mea a-nvatat sa mestece 

si raspunsurile suculente se-amestecau cu saliva

lasandu-se absorbite

digerate in taceri

rareori mai salivam cate o replica

fara putere de convingere

mustul raspunsurilor

transformat

o alchimie limfatica

se depunea in tesut adipos

rasturnandu-ma

mereu si mereu in alta forma

gretos de moale

modul meu de a descrie

una storia morbosa

a esuat

casa cu obloane trase

fiecare suflet isi zideste de la-nceput o casa

dupa firea si priceperea fiecaruia

in drumurile tale treci pe langa tot felul de case

care cu fata la soare, care trase la fata

imprejmuite de garduri inalte

ferecate in turnuri inutile

sau ascunse-n pamant

casa mea se goleste pe zi ce trece

sunt flori ce vor sa-si recapete libertatea

si pleaca pe furis sau refuza apa

putrezindu-se la radacina

sunt ferestre

ce-si trag voalul draperiilor

acoperindu-se sfioase

si colturi luate-n stapanire

de umbre aninate-n panze de paianjen

balamalele anchilozate

se vaita ori de cate ori se umbla la ele

usile sprijina tocurile depanand amintiri

cu maini strecurate susurand a noapte

diminetile trec pe trotuarul de vis-à-vis

umbra se intinde pe fatada mancata de lepra

regretele rod sforile obloanelor

pregatind caderea

in uitare

dimineti cu lumanarea la cap

statistica spune ca tot mai multe dimineti sunt déjà in agonie

si multe nici nu mai răspund la tratamente

dar relativitatea ne obliga sa pastram

un minim de decenta : 24 de ore

rezervele sunt pline, aparatele gafaie

iar salvarile nu contenesc

cara, resusciteaza,

predau coletele

astazi, undeva la malul marii

soarele nu se trezise bine

lumina lesioasa se scurgea pângărind cerul

prea multa pentru a putea fi ascunsa si prea grea

din pacate lumea nu realizeaza ce se-ntampla

dar peste tot cafeaua are gust de moarte

si singurele care mai stau la coada

sunt zilele golite de orice continut

nor autentic

trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.

vis împietrit

într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit, cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-acolo, puf de păpădie,
abandonându-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui.
eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte prelungiri,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii.
da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat,
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi aburul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi (de frunze),
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi,
rătăcitori printre vitezele uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă?

legitimitate

moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii

norul autentic

trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor de aer
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.

vis împietrit

într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să vă descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit. cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-colo ca puful de păpădie
părăsindu-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui. eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte alungiri, mă rog,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii, da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi dorul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea
şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii mei de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi, de frunze,
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi
rătăcitori printre viteze uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă

gură cască - fenomenologie

era pe la 1908, devreme,
da devreme rău
ori poate că mai bine-aş spune ia, cu noaptea-n cap
ieşisem din mine să iau o gură de istorie
nemacerată
şi rămăsesem aşa cu ochii lipiţi
ba nu agăţaţi de-un colţ de stea
şi-nghiţeam nemestecat
fără măcar să gândesc
nu ştiu cum să spui
dar odată s-a huruit tot cerul în gura mea
de mi-a aruncat timpanele
hăt, în vârful degetelor
şi mi s-au aurit toţi dinţii
(măcar de-aş fi avut şi io mai mulţi,
aşa pă două rânduri ca rechinii
şi-mi zuruiau toate reclamele în cap :
coca-cola, pepsi-cola, chips crocant
always, mars, lion şi marlboro, iceeeeeeeee creeeem)
iar ochii au plecat să caute fructe de pădure
printre copacii ce se lepădau de rădăcini în faţa mea
am dus mâna la gură
(sincer, mi-era că-mi pierd frumuseţe de dinţi aiuriţi)
şi-am simţit aşa ca o gâdilitură-arsură
apoi am simţit o plezneală
în puterea parietalului
şi gâlma vazând că nu poate scăpa
s-o dat cu fundul de occipital trepidându-mă din toate cele
apoi trăgându-mă de limbă (eu, ameţit cum eram)
s-a strecurat pe curba vomerului
şi dusă a fost...
nu ştiu ce vă spui, dar am auzit
tot vorbeşte lumea de atunci, că ceva aiuriu
venit de niciunde
stârnind unde cutremurătoare
printre sufletele ieşite la o mestecare în zori
s-a sinucis, sfărâmându-se
departe de lume
hăt la marginea taigalei
rugându-se de tunguşi s-o prohodească
acu, voi o să spuneţi că toate astea-s născociri
dar la fiecare sfârşit de cireşar, când mă cocoţ la furat
şi înghit aşa cu nenumăratul, cu pumnul şi cu ochii închişi
de câte ori încep a scuipa sâmburii
iese ca aromă de ceruri
şi sâmburii se aiuresc, îs seci şi uscaţi
ca gâlma aceea ce mi-a crăpat vomerul
şi mi-a aiurit dinţii.