Sonata neterminata pentru un zid si o usa desenata (VII)

zilele trec din mana in mana, caramizi fantomatice
prinse-n mortarul trairilor
unele peste altele, in crucea cuvantului
fiecare munceste la zidul vietii
despartind amintirile
pe hotarul cuvintelor seci
ca sa-i acopar receala
am desenat o usa. gest inutil.
deoarece imi e frica s-o deschid
sau poate ca deschizandu-se inauntru
voi dispare, sorbit de intunericul
ce ma asteapta

Sonata neterminata pentru o descompunere ratata (VI)

ochii rasturnati in oglinda, adulmeca
aerul obosit se desprinde-n fasii si atarna zemuind
peste tacerile cleioase impregnate cu resturi
zile stafidite, ore si minute seci
falange leproase curata coaja prafoasa
miezul mucegait rasufla sacadat
chircindu-se in ceata cocon
ultima agonie din care nu voi mai apare
-pastreaza-ti carnea si sangele
nu lasa putregaiul sa urce pe oase
atat am auzit si adieri usoare
imi spun ca aripile l-au dus tot mai sus
daca balenele isi poarta trena de cangi insangerate
eu ma tarai, strivit de toate ispitirile si nerostitele
ce s-au agatat de neputintele mele
pana cand vom esua intr-un vis inutil de pustiu

sonata neterminata pentru moartea care s-arata (V)

s-a intors si mi-a spus rastit:  

-o sa pierzi tot ce ai
am privit-o si-ntrebari explodau inundandu-mi ochi
la cat de egoist si primitiv sunt, ce mai pot pierde cand ma am doar pe mine?

zilele sunt ale tuturor, soarele isi vede de treaba lui

ploaia ma uda fara favoritisme
si prostia ma tine de mana ori de cate ori ies
si ma caut prin multime.

poate ca-mi voi pierde prietenii

desi tot mai putina lume
ma striga pe nume
-bai tampitule, ce dracu faci?

pana si cuvintele pleaca, rusinate

refugiindu-se prin dictionare uitate
cat mai departe ca sa nu mai dea ochii cu mine
ma rog totusi sa se regaseasca

picioarele s-au tocit prin pustietati

mainile s-au desprins haituid aerul fara rost
orbitele goale, ratacesc dupa o inima impietrita…
care nu ma mai striga dar nici eu n-o mai caut

am incercat alte picioare dar viata ma arunca in sant

noile maini refuza sa ma stranga-n brate
ochii se scurg de pe o zi pe alta
iar amintirile se faramiteaza ori de cate ori le ating
 
poate ca totusi a avut dreptate…

sonata neterminata pentru un trup pe care nu-l voi saruta niciodata (IV)

voi spune ca te-ai nascut din spuma valurilor, intrucat mirosi a departare si a necontenit
buzele bat aerul si cad fara suflare lasand in urma cercuri de sare
sarutul meu de bun venit

bajbai si sorb urma cuvintelor

departandu-ma de esenta tacerilor
pana dincolo de linia sperantelor desarte
a noptilor crapate, uscate

palmele oarbe cauta, printre degete imi curg semne, 

te citesc ca sa aflu taina-ti scrisa-n poeme
curgerea unui vers ma topeste-n uitare
constat ca lectura doare

lobul urechii, o umbra sub buze

linia ce-n clavicula frange
desertul fierbinte, cupole, tumult
ferigi ce-mpletesc si izvoru-l ascund
un Narcis cazut in somnu-i profund  
reflectand...

sonata neterminata pentru un vers pe care il voi scrie poate odata (III)

chiar daca mai scriu eu nu exist

sunt doar prelungirea unui vis deplasat si putin sexist
nascut sau poate facut-prefacut
lamurit si-inghesuit intr-o farama de cuvant

versul cel mai frumos inca nu l-am primit sa-l transcriu

asteptarea-i un dat, rasuflu ca sa par viu
cuvintele s-au rasculat si-n bejenie-au plecat
lasandu-ma intr-un desert arid si plat…

 

sonata neterminata pentru un vers si o zi moarta (II)

zilele mele se furiseaza speriate,

deschid usa cu teama, se strecoara si raman cu zidul atarnat in spate
tacerea se taie in raza stinghera ce se lasa moale pe somiera
oare-ntunericul o sa invie sau ramane intins pe nasalie?

zilele, visele ce ti-au facut?

de ce le arunci si le tot iei de la-nceput?

zilele mele, vise ce-asteapta-n camara cu candele aprinse

isi pastreaza fecioria si virtutea neatinse
le-as fi iubit pe toate cu patima si fara deosebire
de n-ar fi cazut cu toate in orbire
cate povesti nu le-as fi spus sa le-alin
sa le fur de pe buze firavul suspin
de ghiata sa fie al lor parinte
si tot nu mi-ar cere dinte pentru dinte
vanzand fecioria zilelor viselor
mortii ce-asteapta, in noapte-mbracata

la Doha, la Doha

ma-ndeamna chemarea
durerea din suflet sa mi-o spele marea
in noapte desertul sarutul sa-mi dea
viata sa-i dau sa faca ce-o vrea

dervisul presara taceri in desert

si ziua si-o smulge si-o zvarle din piept
cu talpile arse, cu sufletul gol
el poarta un vers sa-l ofere obol...

Sonată neterminată pentru distanţa dintre vis şi o viaţă moartă

 

am bătut sfios la uşă şi am intrat: nimeni

un nimeni mai mare decât mine şi decât toate spaimele
ȋn faţa căruia toate visele cădeau secerate, erau pur şi simplu moarte
m-am aşezat lângă el şi-am asteptat, nu puteam să vorbesc fără să fiu ȋntrebat

cine eşti şi ce pofteşti? de ce-mi tulburi liniştea?

şi dai de pământ cu ea?

puteam să mă spovedesc, viaţa să mi-o povestesc

ce folos? şi ce să spun să nu creadă că-s nebun?

vezi că ȋţi pierzi visele

şi-mi sufoci drumurile

mi-am luat viaţa la-ntrebări

să-mi dea explicaţii şi să răspundă la acuzaţii
tȋrziu am realizat că vorbesc fără interlocutor pentru că viaţa zăcea undeva ȋn decor
merită oare să o resuscitez sau mai bine o las şi mă reinventez?

cândva, mă-nvârteam printre cuvinte

ducându-le la masa idei, stări, simţăminte
sufletul s-a răcit, visele s-au sleit
focul din priviri şi  el a murit
pe o banchiză, plutind ȋn derivă
am lăsat pana, visul şi viaţa fictivă
am distrus punţile ce mă legau de ea
şi voi lăsa povestea s-o termine altcineva