viaţa mea, o grădină prin care se plimbă agale anotimpurile
răvăşind petalele amintirilor
uneori, dimineaţa,
cobor şi mă-ntrec cu propriile mele vorbe: melc melc codobelc
iar ziua mă soarbe în pântecul ei, cochilie aurită
şi mă zideşte întru uitare
sunt zile când aduc a ploaie
de mi se umflă baierele sufletului a preaplin
iar cuvintele se rostogolesc duse de vânturi reci
alteori, îmi tună şi fulger pe câte o idée
trântindu-mă arc zigzagat la pământ
şi mă scurg până la ultima rădăcină ce mă-ngână
a jale, a ort şi-a cenuşă ce-o port
sunt zile când mă lipesc
ulucă strâmbă în gardul uscat
sorbind suflul străzii şi toate şoaptele ei:
doi copii, şi-au împărţit perechea de role, el pe-a dreaptă
ea cu inima cât un purice, stângace
repezind aerul cu mâinile libere
printre hohote gâlgâite
a spaimă dusă
o bătrână îşi sprijină zilele
în albul ivoriu
traversând temătoare încă o zi
doi tineri şi-agaţă săruturi
pe-un filtru de ţigară
şi privesc, aşa departe, dincolo de zile
maşinile se strecoară printre zile
respectând banda continua
iar cuvintele-au înţepenit
lângă semafor
de cele mai multe ori
seara mă ia de urechi şi mă duce-n casă
mă ceartă, mă iartă, mă spală de rele,
cuvinte cernite adună,
mă simte
sărutul ei rece prin poartă mă trece
şi-adorm murmurând
cândva am să mă fac eu om mare
sau poate că nu atât de curând
Postări
