si mi s-au dat trei...

diferenta dintre o viata reala si cea imaginara este de circa doua ore

un interval in care sunt adunate evenimente de-a valma

nerespectand aliniamentul careurilor de fuga

in adancul vietii mele magii-mi inchinara daruri,

fiecare cate unul, fiecare din ce are:

cupa plina cu durere, picatura de placere si o grea eternitate

acuzat de lacomie

luat-am darurile toate, ferind lumea de alegeri

de caderi si de pacate

cu durere bea-voi cupa zilelor ce ma urmeaza

bucuria o las lumii roua inpodobind lumina

presarand eternitate peste viata ce-nceteaza

deci alunga-voi frica ce-si face loc in mine

ghetar ce lasa-n urma carcase de minciuna

si-oi rasari in urma-i purtandu-ma in brate

dintre randuri...

si da, domnul P are dreptate

o spun fara sa clipesc, fara sa citesc

atata timp cat ochii tai decupeaza realitati

atata timp cat simturile tale aduna locul in senzatii

depozitandu-le-n adanc , departe de alte ravne

incet, incet, locul se topeste-n tine

tu te imbraci luand culoarea locului respectiv

si nici macar Ea, nu reuseste

sa te demachieze

la sfarsit

pentru ca tu si locul una sunteti

raspuns

avalansa nu stie ce se intampla sau de ce

nu stie daca a fost doar o alunecare de lumina

sau poate tipatul de inceput

cand freamatul, nerabdarea, lipsa de coeziune

starge toate barierile nemiscarii

ducand totul, aiurea

cuvintele se astern, acoperind uratul

dar totusi, cat de instabil este acest echilibru

unde e ruptura?

la moartea fiecărei răsuflări

retrăiesc momente...şi stări..( „oh happy day”)

şi dacă bucuria îmi aduce o pală de somn, înseamnă că am fost iertat?

dar am uitat să spun că somnul poate să-mi aducă vise sau coşmaruri grele

aşa cum numai moartea mai poate pune-n scenă...

mergeam aşa lelea şi m-am trezit niciunde

drumul se terminase, poteca murise-n ierburi

frunzele cărau galbenul să ţină cerul curat

şi ploaia se uita pe fereastră: cât de senin poate să fie...

încet, încet, ne strângem în uitarea pietrei

şi ne-ntrebăm de ce ne lasă soarele în întuneric...

multumesc

sunt zile, sunt momente, sunt stari
cand un simplu multumesc
arata cat de mult ai nevoie
de mana care iti intoarce paginile
descifrandu-te asa cum esti
om de zi si om de noapte
cu luna pe un umar cu soarele pe celalalt
si ci cei doi luceferi plini de intrebari
boltind viata si petrecand moartea
multumesc ochi ce ma strangi sub pleoapa
multumesc gand ce ma cuprinzi
asa cum ma traiesc
printre aceste cuvinte

eu nu ma regasec

 

departe sunt de hoarda cu mainile manjite

ce-a sfasiat perdeaua si a surpat zidirea
departe-mi umbla pasii ca sa-mi gasesc iertarea
dar zorile sunt triste cu pleoapele-nrosite

doar frica mai incearca in brate sa ma tie

dar spaima ploua-n ceruri gonind din ele sfintii
cararea serpuita alearga in pustie
pornesc in sir morminte carandu-ne parintii

turbarea inroseste lopata ce loveste

si tipetele-alearga fecioare despletite
povestea cade-n tarna cu noaptea se-nveleste
si molima se-ntinde din trupuri putrezite

eu nu ma regasesc in haita ce sfasie

din trupul unui maine ce nu se vrea nascut
prezentul se scufunda, tacerea voastr-aproba
din spaime si uitare un alt timp am facut

fuga de realitate

sa aruncam prezentul in adanca vagauna

sa bem din cupa cu otravuri fine
Seneca soarbe fara teama de uitare
noi sa uitam ca-n ochi acundem doar ardoare

timpul se culca intre noi partas

strivit de-atata zbucium si-asteptare
rastoarna-ma in azi si da-mi iar forma
pe care o pastrezi zidita-n amintiri

carnea se infioara in cruda asteptare

cum numai marea se mai zbate asteptand mareea
fii luna mea si-adu-ma in pragul razvratirii
clocot sa fiu cand timpul il desparti

inalta-ma sa ating nemurirea

si-n sange clocotit sa ma calesti
si-n axis mundi sa ma torni, sa fiu taisul
ce-mparte bolta intre-un rasarit si-un asfintit

îţi mulţumesc

O Captain! my Captain!

de fiecare dată mergeam la culcare împăcat

vedeam urma paşilor tăi şi-n taină

ştiam că nu m-ai uitat

şi că nu mă deteşti

cât de măruntă este bucuria

creşte chiar şi cu un fir de lumină împletit c-o uitare

iar o lacrimă ţine cât un potop zemuind de preaplinul vieţii

încruzind frunza uscată de măslin

mă iartă, căci de fiecare dată am uitat să-ţi mulţumesc

ţie călător ostenit ce-ţi lepezi moartea de-o clipă

pe pragul ce ne desparte

pe carnea vorbelor de jertfă

ţie, uitătorul pedepselor mele, ţie iertătorule

acum mă plec smerit şi-ţi mulţumesc

pentru resuscitarea de-o clipă

fie dar ţie toate câte mi le oferi

(oare ce-o spune marele Walt Whitman?)