scăldarea în minciună

locul meu e bine marcat

nici mai sus şi nici mai jos

ignorat de toţi ceilalţi

încât mă mir ca îl accept

mă chinui să fiu drăguţ

să nu mi se afle singurătăţile

mai spăl de bale un citat zen

mă amăgesc cu sclipiri inutile

şi uit să-mi iau la revedere

poate că fotografiile mele urlă

poate că tăcerile mele sângerează

poate că uitările mele nu sunt singulare

şi poate că nici eu nu mai sunt eu

dar cui îi mai pasă

această reţea mincinoasă

mă zideşte de viu

departe de-un cer plumburiu

şi plin de averse

departe de mine

poate că îmi voi găsi curajul

să spun că m-au învins

privirea căzută ar alerga printre voi

dar coroana mi-a alunecat zimţuind orizontul

iar mîinile ţin cu disperare piroanele

să nu mă piardă

copac fără tutori

sunt vremuri în care întunericul e-atât de mare

încât nici frunzele nu se mai ştiu număra

câte mai sunt în viaţă

şi câte tremură purtate către moarte

copacii nu mai sunt stăpâni pe rădăcinile lor

spaima le-a blocat toate canalele

şi parcă nici aerul nu mai are acelaşi gust

de soare, de ploaie, de libertate

şi pentru că nimeni nu-ndrăznea să mişte-o rădăcină

au hotarât să trimită pe cineva să caute lumina

cu preţul rădăcinilor şi-al vieţuirii

iar unul dintre ei va fi eroul

au tras la sorţi să vadă cui i se pleacă crengile

fără să cedeze de la-ncheieturi

şi ca de obicei, cel mai tânăr cu coaja netedă

a tras sorţul

cu durere-n suflet şi rădăcini rănite

s-a scuturat a rugă şi cu o ultimă frunză  a-ntrebat:

şi unde-ar fi mai precis această lumină? până unde trebuie să merg?

drept înainte, până la capătul lumii...n-ai cum să te rătăceşti

cusaturi (I)

odata, am incercat sa scriu la patru maini

si visele se torceau din doua caiere, impestritand lumea in alb si negru

iar crengile erau pline de martisoare rosu-alb

pregatind lasarea de sange

cand firul se rupe, vasele comunicante se desfac si canta

cerul se umple de alb si lumea de negru sau poate ca am inversat eu culorile

aninandu-le la streasina sufletului

alb e pustiul si rosie tacerea

negrul picteaza cerul gurii, altoind limba clopotului c-o asteptare

prelungind ultima silaba pana la poalele muntelui

padurea, ce face padurea iarna

isi boceste verdele pierdut sau isi geruieste primenirea?

e felul meu de-a spune NU

astazi am citit ceea ce va apare maine

si microbul acestei surprinzatoare puteri

m-a cutremurat si m-a surpat in mine insumi

alungandu-ma cu toate spaimele

in desertul uitarii

de ce tocmai eu Doamne?

nu vreau sa stiu

pastreaza cartea de bucate

si lasa-mi fiecare zi sa-i sorb aroma.

eu nu ma regasec

 

departe sunt de hoarda cu mainile manjite

ce-a sfasiat perdeaua si a surpat zidirea
departe-mi umbla pasii ca sa-mi gasesc iertarea
dar zorile sunt triste cu pleoapele-nrosite

doar frica mai incearca in brate sa ma tie

dar spaima ploua-n ceruri gonind din ele sfintii
cararea serpuita alearga in pustie
pornesc in sir morminte carandu-ne parintii

turbarea inroseste lopata ce loveste

si tipetele-alearga fecioare despletite
povestea cade-n tarna cu noaptea se-nveleste
si molima se-ntinde din trupuri putrezite

eu nu ma regasesc in haita ce sfasie

din trupul unui maine ce nu se vrea nascut
prezentul se scufunda, tacerea voastr-aproba
din spaime si uitare un alt timp am facut

mai trist ca o prietenie moartă...

au fost şi vremuri când…

de piatră-am fost şi am iubit lumina

orbit de taina-i şi de-a ei căldură

izbeam în orice întrebare surdă

şi-n adâncimi de suflet mă cutremuram

în lemn, închis, treceam din cerc în cerc

şi carii decodau tăcerile rotunde

puteam să ard dar cu cenuşa-n suflet

printre cuvinte rataceam

de fier, ars în cuptorul vieţii

îmi scânteiau…

cu rădăcinile-n cer

o idee pe cât de nebunească pe atât de normală astăzi
îmi spune că trebuie să trec pragul
aşa cum numai Carol a făcut-o de mână cu Alice
„but who the fuck is Alice?”
acum în iarnă
e mult mai uşor să-mi strecor
crengile atinse de calviţie
greu nu e să mergi
ci să te schimbi
dar ştiu că fiecare piedică
e doar un test
drumul în iarnă
e o imersie într-un ocean de regrete:
viscole, troiene, spulberări
totul într-o curgere continuă
primul pas e mai greu
şi vântul care te taie…
am ajuns
văgăuna îşi molfăie întunecimile
mă las în genunchi
ea-mi sărută crengile
apoi mă înghite cu totul
o cădere-n condensarea seminţei
rădăcinile mele gustă libertatea întunecată şi umedă
plăcerea de se întinde până la rupere
fără moarte, fără putrezire
aerul le prieşte, gerul nu le sperie
până şi cerul se strânge în faţa crispării
„rădăcina mea, o floare, ce îşi drum în soare
mă agăţ de-un nor uşor şi-nvăţăm moartea ca zbor”


din cerul gurii-mi izvorăsc toate cuvintele

şi vreme e ca să ucizi

copii mei de cuvinte
mă nasc în fiece nou poem
mă leagă cu câte-un vers şi mă aruncă-n lume
simulând sinuciderea prin acest bungee jumping
dar zborul, visarea, mult prea scurte
se termină-ntr-o fundătură

moartea violentă are urme de sânge

mă apropii de fiecare poem, îi aranjez cuvintele
îl şterg de praf şi de uitare, presar petale de nu mă uita
şi las luntrea să-şi găsească drumul

când dispreţul ucide
nu mai poţi face nimic ca să scapi
de spaima ce-i sclipeşte în rimele îngheţate

pentru a nu mai vedea suferinţa
am ales să rup orice mugur
ce-ar apare pe această ramură uscată
sau poate că e mai bine să ucid
această pasăre cântătoare
pre numele ei… suflet

din trecerea acului prin urechea camilei

singur, de cele mai multe ori scriu singur, acasa, sub masa
pentru ca tremurul nervos sa nu sperie pe nimeni din familie
numai asa pot sta cu ochii mijiti catre gaura din mijlocul literei o
acolo unde se inghesuie toate ideile muscandu-si literele
pana la tusul uscat al violului

cateodata deschid o sticla de cerneala si beau cat trei stilouri
pentru c-am inteles ca asa este mai elegant, cu rezervorul plin si penita stralucitoare
sa cada literele grele pana in subsolul paginii, acolo unde sunt mici note larmuritoare
notate cu asterisc la inceput pentru ca cifrele s-au oprit pe baricade in colonate

refren:
arunc-o pe masa, pe tava cu gauri
sa curga din ochiuri cerneluri viol
satanice focuri vor linge-mpreuna
o ora din noapte ce cade-n noroi

refrenul se repeta o singura data pentru a intari imaginea de noblete
pe care o deseneaza degetele moarte pe crusta uscata
stiloul a uitat sa mai scartaie ritmul in pasi de tonomat si literele isi fac bocceluta
pregatindu-se de marea deportare,
dincolo de tot ce-a fost traire: dor cumplit, dragoste ucigatoare si zbatere inutila
intre peretii inimii, acolo unde plansul inabusa urmele trecerilor succesive

stiu ca o sa va par de-a dreptul barbar (ca sa nu spun hilar)
dar masina de gaurit vorbe dulci s-a defectat in urma ploilor ultraviolente
iar umbrela, pelerina si galosii mi-au fost luati in numele egalitatii
pentru ca dreptul meu era putin diferit de celalalte drepturi

ma uit in urma, urma nu-i…

nimicul de uitare ma framanta intre degete ca pe un cocolos de paine
umbra mea devine transparenta si zimtata pe margini
cuvintele s-au deschis la vene si lasa sange
iar eu sunt plin de litere din cap pana-n picioare
cred ca sufar mai ceva ca locomotive ce-si taraie vagoanele fantomatice
intre doua puncte cardinale uscate si purtate de vant de colo colo.

am incetat sa mai plang pentru ca nivelul marii interioare a crescut ingrijorator
si se pare ca nici stavilarele nu se simt prea bine sub apasarea continua
iar daca ma inclin putin in fata soarele ma loveste in plex
spulberand mitul pendului perfect ce nu iese din cercul de referinta

daca pana aici am fost neclar cu atat mai bine pentru pufoseniile cenusii ce se zbat
intre pleoapele gaurite de lumina si lipite cu material facial de la doua rictusuri mai vechi
nici un nor de duca nu mai creste pe seceta asta
iar daca iarba mai da spic in barba
e numai pentru ca orice idee se naste intr-o salivare continua
rivalizand cu miticul potop al lui neo gothic

Gând de spaimă

Furia lor e şi furia mea
Ei sunt eu şi eu sunt ei
Mâinile lor sunt mâinile mele
Iar ochii lor văd numai ceea ce le arăt
Şi m-au creat pentru că i-am vrut.

Au distrus tot ce ţinea de trecut
Ei strigă în locul meu, vocea mea nu se stinge
Toţi îmi cunosc puterea de care nici eu nu ştiam
Mila, răbdarea, ameninţarea şi raţiunea nu au putere
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Sângele sânge cere.

Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Alexandru
Dacă vreţi să credeţi că va fi de ajuns.
Dar voi ştiţi că nu e.
Căci l-am luat
Dându-vă unitate.

Puterea se naăte când încerci să supui
Puterea dospeşte, tu singur o spui
Puterea este adevăr
Jumătatea nemâncată de măr
Sentinţa ce-şi cere călău.

Eram sufletul din trupurile voastre
Până când m-aţi părăsit aruncându-vă-n urlete sinistre:
La moarte! La moarte! De ea să aibă parte
Şi i-am lăsat, şi-am râs şi-am plâns
căci nu-i vedeam în moarte

zbaterile muşchiului pitecantrop

în ultimele zeci de ani s-a constatat
ca undeva în străfundurile sufletului rarefiat
(e drept că nu toţi beneficiază de acesta ci numai cei mai slabi de îngeri)
acolo deci, există un filament uitat de evoluţie
ce alcătuieşte numai o nervură
dar care pe timpurile de la începuturi
era un muşchi bine definit
ce împlinea rolul de triangulaţie efemeră
între ieri, mâine şi poimâine
împreună cu un nor
alungat din colţul ochiului pe pervazul sufletului
uneori, norul condensează.
şi în plin diluviu
muşchiul îşi retractează toate vorbele
şi toate trăirile
devenind bilă de foc,
de aer, de apă,
în pământ.

diateza luminii

frunzele de jăratic ale anului
rătăcesc inundând zările
şi aş putea-o întrezări
pe ultima
de n-ar sufla vântul

trecutul se-învăluie în lumină potolită,
mumie tuberculoasă
tuşind uscat
iar soarele coboară asfinţitul
printre umbrele destinului.

trecem prin viaţă
uniţi în nepăsare şi plictiseală
telenovelă lăsată de la un regizor la altul
murdărind ecranul
cu eternitatea prost înţeleasă.

speranţa a-nţepenit
pasăre ţinând cerul cu ciocul cascat
într-o aşteptare lipsită de expresie
şi printre ţipete mute
aerul a-ngheţat

simţeam tăcerea înţepându-mă
şi-n jur nu mai era nimeni
să-mi deschidă sufletul
sală de aşteptare
într-o gară părăsită

temperatura şi-a smuls gradele
şi-am simţit plămânii contractându-se
iar fericirea s-a strâns
adormindu-şi spaimele
pe pragul indiferenţei noastre

undeva, departe, la marginea cerului
un strat de gălbenele tremură în bătaia vântului
curbă trasată de acul seismografului
pe retina sufletului
cenuşiu.

camera

camera

viaţa este asemeni
unui hotel micuţ şi îngrijit
în care te simţi ca acasă
dacă stai mai mult.
recepţia pare spaţioasă
zilele puţin obosite dar curate
iar ferestrele mari dau spre nicăieri
noroc cu draperiile grele de pluş
ce mai opresc tăcerea.
aşternuturile neatinse
miros a stătut
un fir de păr pubian
rătăcit
ca şi pasta de dinţi
dar în rest e drăguţ şi cald
iar televizorul susură
eterna telenovelă…
indescifrabilă poveste.
dacă mai apare câte un gândac
înseamnă că-i din vecini,
lor le place în bucătărie
ori în cămară...
dar tu…
tu nu ai…

Fantomatic

evidenţele trec de multe ori
într-o alergare zănatică
haită descâlcită de copoi
rătăcind urme, scorburi, întrebări şi ani
când vezi că se întorc răvăşite
şi-şi lasă capetele cu limba scoasă pe genunchi
te pleci, te uiţi în ochii lor nedumeriţi
şi le mângâi şoptit:
lasă, data viitoare o să fie bine
şi pe moment ele uită
să se mai învârtă în jurul cozii
şi-n ochi lor trişti
se citeşte tot adevărul.

Laşitatea ca reflex condiţional

a crescut într-un subsol al istoriei, igrasios, şobolănos
conştient că lumea urăşte involuntar şobolanii
şi griul umed
dar ce putea face altceva decât să trăiască,
şi să plimbe prin lume stigmatul scrumit al destinului
de subsol.
mai ştia că numai ignorând trecutul
putea să iasă la apel strigând: prezent!
şi a strigat.
zgâriindu-şi gâtul cu bumbacul răzvrătirii
şi a căzut
(dar încă nu e sigur dacă s-a impiedicat sau nu)
iar căderea înseamnă noroi
şi mirosuri grele
ce macină voinţa, ţeavă spartă, supurândă
iar plaga şantajului se-ntindea, învăluindu-l
până la momentul de rupere
când a cedat şi a semnat
conştient că purgatoriul te coboară prin toate cercurile infernului
până la staţia terminus.
şi a fost apostolul nopţii
propovăduind întunericul şi laşitatea
îmbrăcate în uniforma de gală a retragerii
ca singura cale de vieţuire
rădăcină a nimănui
justificând laşitatea întunericului
şi a trăit îmbrăcat în păcat
răscolit de minciuni, ameninţări şi cedări
iar pe spatele lui alb
viaţa şi-a pus sigiliul ei: suflet sclav
ce s-a mai întâmplat?
nimic deosebit până în clipa morţii când
băieşul a văzut cu uimire
cum se înmoaie şi cad una câte una
toate măştile lipite cu lacrimi
menite s-acopere lumina.

Dreptul de a fi altfel

pe chipul celui hăituit
se scrie ca o litanie spaima, rictusul şi noaptea
chircită-i pânda, furişarea
şi mut e urletul ce-l naşte bestialitatea.
cămeşi cu albe aripi
arzâna a lumânare
fitil legat la spate
de mâna ce scânceşte că o doare

te cerţi, te ierţi,
ai vrea să te şi uiţi
dar palma rece
te aruncă-n realitate
hăitaşii în ţinute albe
îşi lasă tot veninul în vene perforate
cuvântu-ţi e luat
idea ţi-o sfărâmă
te calcă apăsat
te termină
ţărână.

Experiment

dormeam, somn greu, fără străfulgerări
şi-n jurul meu o mare de fotoni
balenă aspirând planctonici licurici
toţi în permisie având bilet de voie
şi curioşi să ştie ce mai e pe-aici
m-am oferit luminii
şi-am inspirat o doză bună
să mă citească până-n vârful alveolelor
să treacă pragul celulelor
contaminându-mă cu fotoglobină
retinele derulau cuvinte – incantaţii
descărcate de reţelele neuronice
ca o adevărată saga a tăcerii
lumina se ciocneşte de ea însăşi
undă-corpuscul-undă
ameţitoare, sinceră emoţie.
şi a fost ziua când am strâns tot universul
până la limita punctului
înghiţindu-mă cu tot cu mână
lăsându-l să ticăie inăuntru
prevestirea
big
bang

E scris în carne

enumerare: slăbiciune, necurăţenie, obsesii
toate, toate relele erau ale lumii
iar eu, eu eram centrul, axul
simbolul suveranităţii infatuate
ancorat cu firele răutăţii de viaţă.
cândva, demult, ca iubitor al cerului
pluteam departe de promiscuitatea mocirlei
şi mă luptam corp la corp cu albastrul
până când
schijele realităţii
m-au doborât, retezându-mi aripile.
am continuat să trăiesc
vulcan pizmaş din care se revarsă
molcoma ură, bale şi noroi
ce-mproşcă totul calcinînd culoarea
şi ridicând în slăvi invidia ce muşcă-n gol zăbala
enumerare: răutate, ură şi ranchiună
bură ce-mi răcoreşte sufletul
limpezind privirea şi dedulcindu-mă poftei
de a face rău, scârbă, şicane, pocinoage
ca un neiertător şi nemilos ce mi-s.