Laşitatea ca reflex condiţional

a crescut într-un subsol al istoriei, igrasios, şobolănos
conştient că lumea urăşte involuntar şobolanii
şi griul umed
dar ce putea face altceva decât să trăiască,
şi să plimbe prin lume stigmatul scrumit al destinului
de subsol.
mai ştia că numai ignorând trecutul
putea să iasă la apel strigând: prezent!
şi a strigat.
zgâriindu-şi gâtul cu bumbacul răzvrătirii
şi a căzut
(dar încă nu e sigur dacă s-a impiedicat sau nu)
iar căderea înseamnă noroi
şi mirosuri grele
ce macină voinţa, ţeavă spartă, supurândă
iar plaga şantajului se-ntindea, învăluindu-l
până la momentul de rupere
când a cedat şi a semnat
conştient că purgatoriul te coboară prin toate cercurile infernului
până la staţia terminus.
şi a fost apostolul nopţii
propovăduind întunericul şi laşitatea
îmbrăcate în uniforma de gală a retragerii
ca singura cale de vieţuire
rădăcină a nimănui
justificând laşitatea întunericului
şi a trăit îmbrăcat în păcat
răscolit de minciuni, ameninţări şi cedări
iar pe spatele lui alb
viaţa şi-a pus sigiliul ei: suflet sclav
ce s-a mai întâmplat?
nimic deosebit până în clipa morţii când
băieşul a văzut cu uimire
cum se înmoaie şi cad una câte una
toate măştile lipite cu lacrimi
menite s-acopere lumina.