...astăzi cuiul

lumea de dincolo de lume
se-adună-n spatele cuvântului
aşa cum rugina lucioasă se-creţeşte în floarea cuiului
făcându-mi cu ochiul.
şi-n casă sunt multe cuie
toate înfipte în lutul zidurilor
departe de carnea lemnului neprihănit
şi toate scândurile musteau a lemn în lemn
păstrând taina necuprinsului
fără pic de rugină.
fiecare cui se afunda-n carnea zidului
după cum îi era poprtul şi sorocul
şi trăgea cu urechea la ce mai povesteau
de-acolo din adâncuri
fârtaţii.
primele erau cuiele mici
de care se agăţau toate răsuflările
fără a înţelege prea bine noile povârniri
cu privirile zvârlite peste prezent,
veneau la rând cuiele mijlocii
de care spânzurau fără vlagă
cergi, velinţe, ştergare, pânză spartă-n modele
şi câte şi mai câte răvăşite pe toate laturile
la sfârşit din loc în loc odihneau scoabele ori cuiele cele mari, zdrenţuite cu var
ce ridicau de subsuori blidarul cu ochii lui smălţuiţi,
cuierul cu toate obiceiurile si datinile rânduite
şi toate cumpenele din viaţa fiecăruia
cu poticnirile şi gândurile ei.
toate, fierul, lemnul pământul
trăiesc în bună vecinătate
împrumutând celorlalţi câte o taină ori câte un secret
unul trăgea după el zvonuri taman de la temeliile lumii,
altul răspândea scâncetul cerului rătăcit prin hăţişuri
iar cel din urmă, se străduia să-şi ascundă
obârşia,
aurul sfărâmicios, pulbere la vreme de vară
ce-mbracă încheieturile şi temelia
vremelniciei.
mai sfios din fire
în colţul casei cuiul ascuns strecura lumina candelei
printre şoaptele tămâierului
iar afară,
la vreme de seară
Bunelul sprijinea luna-ntr-un cui
cât toată noaptea de mare...