...astăzi odaia

SânPetru şi Dumnezău coborau ades la taifas
şi Buna avea pregătită mereu odaia mare
era locul în care lumina se strecura prin geamuri şi icoane
cernând şi poleind tăcerile
aici, aerul avea gust de Duminecă
şi aromă de busuioc
în colţul mai întunecat, pereţii se ridicau în capul oaselor
având grijă să nu strice paturile înfăţate
înveşmântate cu in alb şi-acoperite cu velinţe învărgate
şi-amîndoi purtau cu grijă chipuri liniştite
aduse la mal din negurile timpurilor
străjuind conclavuri de taină
de pe sub paturi se rostogoleau în toate părţile
flori prinse în urzeală să nu le spulbere ţiuitul timpului
şi răsuflarea amintirilor
aerul se clatină privind cu jind
scăunelele închinate în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh
şi-adunate jur împrejurul rotundului mesei joase
bogat altar şi luminos jertfelnic
ulciorul cu apă, mereu proaspătă, reînnoită
străchinile smălţuite urmate îndeaproape
de lumina crudă a lemnului de tei
scobit în căuş sfios, virginal
toate-aşteptând cuminţi a nerostire
şi a oftat în zi de sărbătoare.
odaia răscolită de atâta lumina
se trage sfioasă în colţul dintre ferestre
să-şi treacă pleoapa cu ştergarul cloşcă ce strânge sub aripi de taină şi tămâie
sfinţi osteniţi şi salcie în cercuri
aici, candela veghează la liniştea nopţilor
şi toarce fir subţire de lumină
când tremură muşcatele din geam
ferindu-se îmbujorate
e semn că pogorât-îi printre noi
şi-i timp de judecat şi de întrebare
şi Buna spune cu toată tăcerea ochilor albaştri
ba de una ba de alta
despre grâul copt şi rodul de pe crengi
ba că nu plouă, ba că-i înnorat
că viaţa-i cum e ea
şi Doamne...
dar n-a mai întrebat...
ziua plânge prefirând boabele-nşirate pe-un fir de rugă susurată
buzele ei mărşăluiesc în tăcere
şi cern în tăcere toate întrebările măcinate seară de seară
iar eu abia mai port îngreunate pleoape
şi plec să caut vise-ncondeiate