ziua in care cerurile se deschid

la inceput a fost cuvantul

numai ca lumea nu mai vrea sa vada

cursul lin : inceputul, descrierea, cuprinsul si toata lauda

lumea vrea sa ajunga direct la sfarsit

eu sunt alfa si omega, inceputul si sfarsitul

magia, cuvantul se spulbera sub tirul necontenit

oamenii nu mai au nevoie de cuvinte

armele le-au luat locul si nu tac

cuvintele fara arme pot exista

chiard aca sunt reduse la semne si simboluri

dar armele fara cuvinte nu pot

pentru ca cineva trebuie sa dea comanda

am deschis o carte si cuvintele au zburat

foc de artificii, fuga de Bach

si cerul cuprins de regrete s-a descheiat la nasturi

aratandu-si ranile si spaimele

cel ce strange cuvintele la piept

va intelege bucuria tatalui

ce-si revede fiul ratacitor

dupa ani de tacere si uitare

cinema

“din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”

de fapt nimeni nu-şi ia bilet, fiecare-şi primeşte invitaţia

pentru că-n sală nu e decât un singur loc

spectatorul şi maşinistul

filmele nu sunt chiar filme ci mai mult o-nşiruire de fotograme

dar cum nimeni nu s-a mai întors să povestească

e clar că de cele mai multe ori proiectorul se strică sau maşinistul se ridică şi pleacă fără “the end”

cortina cade, spaţiile se contopesc, noaptea se-nvăluie-n blue moon

intrarea se pierde…

în depărtare

uitarea

ritmul ucide povestea

tot mai puţină lume caută semne

negativele nu mai au nevoie de lacrimi

zilele se estompează…

cu voie sau fără

sunt multe poveşti ce merită să fie cunoscute, premiate

aşa că lumea aşteaptă cuminte

să-i vină rândul

partea bună e că niciodată nu se-încurca bobinele