Se afișează postările cu eticheta provincialisme. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta provincialisme. Afișați toate postările

luni, 5 noiembrie 2012

dupa blocuri


eu sunt un bloc cenusiu
tu esti un bloc, putin altfel, mai aranjat, mai viu,
de multe ori parca imi e si frica sa ma uit in ochii tai
sa nu vad cat de cenusii sunt ochii mei
cerul, el poate sa fie la fel de cenusiu
si pot sa ma pierd privindu-l fara sa mi se para pustiu
de aceea imi place sa ma uit cat e ziua de lunga
sa-i simt culoarea in obraji
si curatul sau sa-mi ajunga
peste cartierul nostru ploua cu suspine
e clar ca niciunuia dintre noi nu-i este bine
sufletele s-au ascuns dupa perdele
jaluzelele cad
becurile se ard
si-o tacere de noapte
coboara
prin geamurile sparte

vineri, 2 noiembrie 2012

dialog?




surprinde-ma cu ceva deosebit
ceva de care nici macar eu sa nu fiu in stare
cu ce oare as putea s-o surprind
cand ea vede transfigurarea sapata-n rictusul fetelor?

requiem for a dream ar suna a provocare
dar visele nu mai ajung sa se nasca
sfarsesc in canalul colector al chiuretajelor istoriei
acolo unde e doar linistea, suspect de multa

sau poate ca o ultima scrisoare
poate ca ar merge daca nu ar suna atat de telenovelistic 
dar nici macar foaia de hartie, ultima din viata asta
nu vrea sa participe la sacrilegiu

deci cu ce as putea sa o surprind?
cu o moarte prematura? neanuntata pe nici un post de televiziune
cu o uitare amorfa cat un canal colector necuratat
sau poate ca si ea s-a saturat sa se priveasca in oglinda

cred ca am s-o invit la viata.
sa dansam amandoi sub o ploaie inegala si ineficienta
sa vada si ea cum e sa tanjesti, sa inteleaga cum e asteptarea
sa stie ce-nseamna lungimea unei zile chinuitor de lungi
in care nici minciunile nu mai pot rezista
fara masca

joi, 10 mai 2012

mirare...


stau şi mă întreb cum ar arăta o nouă zi fără mine

cred că soarele s-ar căţăra sus pe acoperiş

şi-ar întreba aşa într-o doară:

e toată lumea prezentă?

norii şi-ar ridica neştiutori umerii pufoşi,

păsările şi-au scutura cuiburile de ultimele zdrenţe de noapte

iar plopii şi-ar tremura frunzele murmurând:

sigur că da, suntem toţi

vântul s-ar opinti puţin răvăşind perdeaua 

poarta s-ar legăna, văitându-se c-o dor balamalele

iar florile din grădină s-or juca de-a prinselea cu albinele

ştiu că nimeni şi nimic nu poate opri cursul firesc al unei zile

cu toate că…umbre există…

duminică, 8 ianuarie 2012

astăzi am să scriu ceva inutil

am deschis gura să spun ceva:
inutil să mai spun că nu a ieşit nimic
cuvintele îmi cad direct la coş
şi nici măcar nu trebuie să le adun de pe jos
au învăţat drumul
s-au resemnat
să ajungă acolo
acolo unde le este locul

cândva credeam că fiecare răsuflare este o revoltă
dar până acum nimic n-a muşcat mai adânc
decât indiferenţa

capul meu piatră de moară macină aşa-ntr-o doară
pulberea de vorbe goale se revarsă, peste tot
şi mă ronţăie în cot

cu vorbe goale dacă mă îmbrac
şi visele îmi crapă a scoarţă de copac
mi-e seva inutilă şi-o scuip în muguri noi
chiar dacă ştiu că vor ajunge la gunoi

sâmbătă, 28 mai 2011

la umbra marelui Don

balada...

i se spunea scurt Don Bazil
şi era de loc din curtea garii din Mizil
toate trenurile treceau printre picioarele lui
pentru că se căţăra pe podul de lemn
şi toată ziua stătea şi se uita
mirat nevoie mare
şi poate puţin şui

fluiera după locomotive
excitant de negre şi de fierbinţi
într-un du-te vino de bielă-manivelă
pline de aerele ce le şuierau printre dinţi
dar lui îi plăceau mai ales osiile
date cu roşu strălucitor
şi tampoanele
ce clănţăneau uşor

chiar şi când a crescut binişor
se urca tot pe podul de lemn cariat
şi urmărea vagoanele ce-aşteptau cuminţi rândul la triat
şi pentru că era din fire curios
se lăsa pe marginea podului
urmărind câte ceva
atârnat cu capul în jos
de n-ar fi fost atât de curajos

picior drept, pod, alunecat
aerul bătut fără folos,
şi de picat a picat gravitaţional în cap
lumea s-a sfârşit cu un bang-bing fioros
şi repede s-a-ntors cu pielea pe dos
dac-ar fi vrut putea să moară
dar n-a vrut, ce folos
şi s-a tras către o comă la loc umbros

când s-a trezit, a numărat anii morţi lângă pat
a închis ochii, s-a liniştit şi-a oftat
şi a dormit dus încă trei zile şi două nopţi
cu miros de pansamente şi de ardei copţi
infirmiera făcea şi-aducea la pat o salată
era o nebunie, dulce, sprinţara şi ochioasă fată
păcat că până s-a deşteptat pe deplin
fata a fost mutată, aşa că dragostea o s-o lăsăm baltă

a ieşit din spital cu castron de metal lipit sub piele
când ploua auzea plâns de streşini grele
darabană trasă pe un portativ
când mai iute-derviş, când mai lent şi lasciv
şi nu că ar fi scornit ceva inedit
dar parcă bunătatea ideilor
condensa aşa ca aburul ţuicii
strâns pe răcitor

la fiece lucru găsea gânditor un răspuns
străpuns, pătruns, demn, drept ce mergea ca uns
se scobea în urechi, scuipa printre dinţi
şi cuvintele ieşeau, fraza după frază, aliniate cuminţi
lumea se minuna, asculta şi tăcea
repetând în surdină, cuvântele ce cădeau ghilotină
despicând tăceri umbrite şi şoapte amăgite
toate purtând marca „Don Bazil”
omul fără de minte încă de când era copil

îi plăcea să i se spună că e sfătos
şi chiar de nu făcea umbră
se-apleca bătut de soartă ca un copac pe locu-i umbros
Don Bazil, Don Bazil strigau copii închişi la azil
astăzi pe unde-o să umbli cu mintea pierdută
pe cine-o să aperi rebelă redută?
voi lua lumea asta rătăcit ou de cuc
şi oi vedea către ce cuib apuc...

sâmbătă, 7 mai 2011

hai la magazin

spune-mi că mă iubeşti
sau mai bine nu,
hai să spunem ca eu scriu şi tu eşti criticul meu drag
şi amândoi intrăm în ring,
ne ştergem mucii cu mănuşile de dantelă veche
ne tragem de brăcinari, facem plecăciuni
transpirăm de doi lei, un mic şi-o bere
şi ne scobim în nas sau mai bine nu, ca tot avem manuşile acelea elegante
hai mai bine să ne arătăm bicepşii şi tricepşi şi triceratopşii
să smulgem o lacrimă de fată bătrână
că doar asta-I viaţa
o stafidă suptă şi mozolită de oricare
vrea nu vrea ea tot şi-o ia
hai să ieşim
gloria s-o împărţim
sus la magazin,
ne-ncălzim puţin
baie de mulţime şi aşa ne-om ţine
eu pe tine, tu pe mine
să ne tipărim şi să ne unim
la bine şi la rău
până când
las că te ştiu eu…

orgoliile ne vor despărţi.

miercuri, 27 aprilie 2011

Am uitat sa va spun

Cranck era profesoara mea de materialism dialectic
Si conform uzuantelor se imbraca in negru academic
Ratacind sensurile metaforice dintre a fi si a avea
Iar in cancelarie se simtea ca ultima pisica
Careia i se extirpase sensul de a fi
Asa ca ea avea mult timp
Si multe note de dat
Nimanui
Si daca povestea mea s-ar opri aici
Ati crede ca e vorba despre desacralizare
Dar actul impartirii intre fiintari si avutii se extinde
Mult in afara cancelariei, a sistemului şi a simplei clevetiri
Trecând cu mult peste marginile portretizarii facute de un prieten
Pentru că doamna Cranck
Trece maiestuoasa printre şirurile de mucoşi
Cu notele atârnând exoftalmic
De ultima bancă
Acolo unde ea îşi petrecea timpul
Ascultând prelegeri desuete
Despre culoarea muncii
Asudande de alcoov

miercuri, 6 octombrie 2010

... unul

băteam la poarta cerului, inutil
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi ziua mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei

cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge, iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea

duminică, 6 iunie 2010

să luăm aminte

săpături arheologice
efectuate la vreme de lacrimă
au scos la zi ale inimii ruine
şi perfecţiunea zidirii
se adâncea în crăpăturile aşteptărilor succesive
iar cele patru donjoane
măcinate de vreme
răspândeau o lumină difuză
cu toate că uitarea se aşternuse
peste tot locul
şi nimeni nu mai ştia
c-ar fi fost
şi inima în lume
copii se minunează
căci nici unul n-a auzit
cum e să ai inimă
iar bătrânii
când şi când, printre suspine
mai pipăie locul
în care, cândva,
mai înflorea durerea.

sâmbătă, 5 iunie 2010

absurdicus

în spatele casei, pe-un teren viran
marcat la toate colţurile de cotoi pribegi
creştea în voie o pădure
neagră şi creaţă
de urechiaşi
mai deasă ca gazonul
şi mai creaţă ca un cîrcel rebel
pădurea mea
al cărui proprietar devenisem peste o noapte
ascundea în adâncurile sale
un muşuroi,
o bulbucătură de pământ
negru şi unsuros ca păcura
şi două găuri veştejite
ai căror stăpâni
emigraseră într-o altă poveste
în fiecare dimineaţă intram cu maşina de tuns
şi aranjam pădurea la sprincene
(îi aranjam de fiecare dată un breton beton)
făceam cu roşu buzele muşuroiului
ce se-nvineţeau sub arcul negricioaselor suspine
şi umpleam cu câte un zâmbet
fiecare gaură
înviorând-o puţin
dar toate astea se-ntâmplau
pe când greierele se tragea sub lobul urechii
privind prin gaura cheii
luna strivită
acum, la un an lumină distanţă,
dacă mă uit peste umăr
văd maidanul
prăbuşit sub povara iubirului
pădurea albită imită sepia alunecoasă
iar cele doua găuri s-au certat
mutându-se la extremităţile secundei
ce se titireşte, suveică.
numai muşuroiul meu unsuros
s-a reprofilat şi s-a angajat portar
sforăind toate sinusurile
în timp ce furnicile îmi umblă teleleu prin vene.

joi, 27 mai 2010

printre linii

mâna care le ştie pe toate
te-a înfipt în crugul zilei nici prea departe, nici prea aproape,
şi-nfiorat mi-am revărsat bătăile inimii
învăluindu-te în viaţa mea
treceai nepăsător dintr-o zi în alta
şi timpul sterp nu se-atârna de nici o răsuflare
erai uscat şi pierdut ca atâtea îndoieli
răspândite peste tot.
umbra florilor mele se revărsa încălzindu-ţi uitarea
verdele meu cobora transferându-şi
puterea asupra-ţi,
fructele mele îţi colorau trecerea
şi se împrimau poluându-ţi cenuşiul cu aroma coacerii
cu de la tine putere mi-ai luat rădăcinile
una câte una
de la cea mai firavă până la cea pivotantă
în jurul căreia mărşăluiau orele
şi ai prins a te fuduli cu primele frunze
ce-ţi arămeau fruntea a toamnă
şi iarna m-a săgetat
cu durerile rătăcirii şi cu vânturile ei reci
plecându-mă sub privirile tale
impasibile
florile mele îngheţate
sparg în cioburi
şi ţurţuri grei mă leagă de pământ
zăbrelind cerul
ţintuind lumina
şi-alungând-o cât mai departe
în...

asediu

vorbele mele aleargă despletite
vestind apropiata tăcere
cuvintele se bat cap în cap ca berbecii
umplând locul cu sângele jertfei
rezonând ecouri sleite-n cădere
aici pe vârful limbii
strălucea stema elocinţei inutile
şi porţile cetăţii tremurau sub asediu
istovind focul lăuntric
secând şuvoiul strecurat cu greu
printre mărgăritare.
ideile, răpuse de foame şi de sete
zac pe străzi, putrezindu-se-n soare
stârvuri inestetice
neinspirate chiar
inelul de piatră al crenelurilor
sfidează curgerea
iar aerul
solidifică
păstrând ultimele vocale
aici un O neruşinat
ce-şi expune pierdutele prejudecăţi
acolo un i
ca un contract reziliat şi intrat la apă
o mulţime de u-uri
care mai de care mai sincer
în indolenţa şi mecanicista adoptare
a-uri extreme şi dintre toate consoanele scrâşnite
scapă rebel
un haş
ca o linie de unire
dintre cel ce am fost şi cel ce voi fi.

bordura

să fie lumină!
aşa ţipau ţipau toate spaimele şi neliniştile
răscolite de valul revoltei populare,
aduse în pragul isteriei...
ca o bombă,
tăcerea a explodat în mijlocul mulţimii
secerând totul de la genunchi
şi-n toată clisa aceea
întrebările se plimbau ţanţoşe
despicând tăcerea
cu tăişul lanternelor
şi mai trăgeau cu sete un bocanc
capetelor ce se-ncăpăţânau
să le râdă în faţă.
e anul holerei, când ochii mustesc
şi hălci putride bâzâie la soare
oriunde mă întorc
stârvuri
nemestecate de-ndoială
şi mirosuri.
aerul s-a stricat la stomac
şi nu mai iese pe stadă
zace şi el
cerşind mila
dar nimeni nu stă să-l asculte
lumina umblă de buimacă
cautându-şi razele
secerate
îmi vine să vomit
toată lumina înghiţită
cu voie sau fără de voie
iar capul prea greu
curge lingând bordura.

sunetul şi perechea

noaptea mă năucea cu trompeţii ce sunau stingerea
printre cărămizile pe jumătate dezbracate
aş fi dat orice să nu le mai văd
maieurile pătate de igrasie
şi tencuiala de la subţiori

în parc, băncile stinghere se trag mai la margine
scoţându-şi ciorapii plini de noroi uscat
şi stau aşa privind la lună
până li se umplu spătarele de lacrimi
îşi trag nasul şi scuipă astmatic alături

printre pietrele înghesuite sub asfaltul uniform
sunt destule ce profeţesc reîntoarcerea la bunele maniere
când şoaptele roţilor spărgeau seminţe la bordură
susurând a macadam şi a daltă
printre hohote umede

copacii rahitici îndură cu greu gazele scăpate
iar frunzele spânzură în bătaia vântului
undeva printre claxoane şi cabluri
cerul se strecoară până la peţiol
încercând resuscitarea

oraşul meu şi-a trimis toate vrăbiile în şomaj
a disponibilizat toate ciripiturile
iar porumbeii gureşi au plecat care unde în căutarea unui job
lăsându-şi ouăle imaginare în grija umbrelor
noroc cu ciorile ce-au rămas să-mi arate cerul negru
despuindu-mă de atâta lumină

...despre arsură

urma buzelor în văioaga strâmtei clavicule
cenuşă spulberată de aducerile aminte
ce suflă cu o toamnă
peste iarna pustiirii sufletului

ochiul se prelinge prin valea lacrimilor
căutând un punct de sprijin
alunecărilor de trecut
peste terasamentul subred al incertitudinii

în urma iubirii, arc fosforic,
ce sugerează autocombustia spontană
aerul carbonizat până la rădăcina norilor
s-a adunat zgrunţuros sub pleoape

la fereastra sufletului acul nerostirii
delimitează culoarile pe goblenul tăcerii
printre frunze decrepite, spulberate,
trena unduie urma paşilor

în fiecare iarnă cenuşa focurilor
se adânceşte printre crengi, zgribulite rădăcini
şi leagănă umbra cuiburilor
şoptindu-le cântece de spart coaja