balada...
i se spunea scurt Don Bazil
şi era de loc din curtea garii din Mizil
toate trenurile treceau printre picioarele lui
pentru că se căţăra pe podul de lemn
şi toată ziua stătea şi se uita
mirat nevoie mare
şi poate puţin şui
fluiera după locomotive
excitant de negre şi de fierbinţi
într-un du-te vino de bielă-manivelă
pline de aerele ce le şuierau printre dinţi
dar lui îi plăceau mai ales osiile
date cu roşu strălucitor
şi tampoanele
ce clănţăneau uşor
chiar şi când a crescut binişor
se urca tot pe podul de lemn cariat
şi urmărea vagoanele ce-aşteptau cuminţi rândul la triat
şi pentru că era din fire curios
se lăsa pe marginea podului
urmărind câte ceva
atârnat cu capul în jos
de n-ar fi fost atât de curajos
picior drept, pod, alunecat
aerul bătut fără folos,
şi de picat a picat gravitaţional în cap
lumea s-a sfârşit cu un bang-bing fioros
şi repede s-a-ntors cu pielea pe dos
dac-ar fi vrut putea să moară
dar n-a vrut, ce folos
şi s-a tras către o comă la loc umbros
când s-a trezit, a numărat anii morţi lângă pat
a închis ochii, s-a liniştit şi-a oftat
şi a dormit dus încă trei zile şi două nopţi
cu miros de pansamente şi de ardei copţi
infirmiera făcea şi-aducea la pat o salată
era o nebunie, dulce, sprinţara şi ochioasă fată
păcat că până s-a deşteptat pe deplin
fata a fost mutată, aşa că dragostea o s-o lăsăm baltă
a ieşit din spital cu castron de metal lipit sub piele
când ploua auzea plâns de streşini grele
darabană trasă pe un portativ
când mai iute-derviş, când mai lent şi lasciv
şi nu că ar fi scornit ceva inedit
dar parcă bunătatea ideilor
condensa aşa ca aburul ţuicii
strâns pe răcitor
la fiece lucru găsea gânditor un răspuns
străpuns, pătruns, demn, drept ce mergea ca uns
se scobea în urechi, scuipa printre dinţi
şi cuvintele ieşeau, fraza după frază, aliniate cuminţi
lumea se minuna, asculta şi tăcea
repetând în surdină, cuvântele ce cădeau ghilotină
despicând tăceri umbrite şi şoapte amăgite
toate purtând marca „Don Bazil”
omul fără de minte încă de când era copil
îi plăcea să i se spună că e sfătos
şi chiar de nu făcea umbră
se-apleca bătut de soartă ca un copac pe locu-i umbros
Don Bazil, Don Bazil strigau copii închişi la azil
astăzi pe unde-o să umbli cu mintea pierdută
pe cine-o să aperi rebelă redută?
voi lua lumea asta rătăcit ou de cuc
şi oi vedea către ce cuib apuc...
Postări
