absurdicus

în spatele casei, pe-un teren viran
marcat la toate colţurile de cotoi pribegi
creştea în voie o pădure
neagră şi creaţă
de urechiaşi
mai deasă ca gazonul
şi mai creaţă ca un cîrcel rebel
pădurea mea
al cărui proprietar devenisem peste o noapte
ascundea în adâncurile sale
un muşuroi,
o bulbucătură de pământ
negru şi unsuros ca păcura
şi două găuri veştejite
ai căror stăpâni
emigraseră într-o altă poveste
în fiecare dimineaţă intram cu maşina de tuns
şi aranjam pădurea la sprincene
(îi aranjam de fiecare dată un breton beton)
făceam cu roşu buzele muşuroiului
ce se-nvineţeau sub arcul negricioaselor suspine
şi umpleam cu câte un zâmbet
fiecare gaură
înviorând-o puţin
dar toate astea se-ntâmplau
pe când greierele se tragea sub lobul urechii
privind prin gaura cheii
luna strivită
acum, la un an lumină distanţă,
dacă mă uit peste umăr
văd maidanul
prăbuşit sub povara iubirului
pădurea albită imită sepia alunecoasă
iar cele doua găuri s-au certat
mutându-se la extremităţile secundei
ce se titireşte, suveică.
numai muşuroiul meu unsuros
s-a reprofilat şi s-a angajat portar
sforăind toate sinusurile
în timp ce furnicile îmi umblă teleleu prin vene.