Duelul

m-am lăsat amăgit
crezând în cvasitotalitatea rostirii:
„trebuie să vezi”
şi-aşa m-am hotărât să mă nasc
fără temeri, idei preconcepute şi alte ifose
eram o mare de curiozitate
şi întrebările îmi modelau ţărmurile
dând la iveală căldura plajelor
pustii
insula mea paradisiacă
suferea de singurătate cronică
iar vântul îndoielii
spulbera când şi când
nisipul trăirilor efemere, a senzaţiilor
şi a neverosimilului
palmierii, cocotierii şi toată vegetaţia luxuriantă
lipseau cu desăvârşire
accentuând starea de solitudine.
eram o insulă în toată puterea cuvântului
iar marea se învârtea în jurul meu încercând să anticipeze orice dorinţă
iar cerul se lăsa pe vine să mă privească mai de aproape
în timp ce armata tuturor întrebărilor
mărşăluia ridicând colbul Căilor
tensiunea, apăsarea, mustul, izolarea
toate acestea se strângeau
sugrumându-mă cu tăcerile lor
până într-o bună zi, când
vârful imaterial al splendorii
s-a sfărâmat în miliarde de ţipete
sfâşiind pielea netedă a cerului
nemulţumirea, incandescentă şi grea
curge în torente
inundând marea luată prin surprindere
iar răsuflarea fierbinte, plină de bolovăniş verbal mitraliază cerul
uimit şi surprins la rândul său de atâta impetuozitate
absurdul şi inutilul
îmi pregătesc lovitura de graţie.
adevărata lovitură
o voi primi de la o ultimă clipă de luciditate
pentru că,
revolta nu are obiect.
totul în jur se linişteşte
cerul în măreţia şi-n depărtarea lui mă ignoră
marea, ca orice zbuciumare, se retrage de pe câmpul de luptă
şi mă lasă, să sângerez până la epuizare…
mi-am lăsat plajele să fugă după primul venit
îmi schimb culorile una după alta
până la estompare
până la abur
inutilă chemare
căzând vertiginos către nimic
nimic voluptuos în invizibilitatea şi-n singurătatea lui