omul din vis

uite, ține!

și a întins palmele făcute căuș pline de galbeni

și din floarea piroanelor curgea aur, acoperind locul

înălțându-se până la glezne

până la genunchi

cuprinzându-mi mijlocul

și curgea fără milă și fără oștenire

dar nu de galbeni am nevoie

lasă Doamne cuvintele să-mi fie aproape

și am închis ochii, așteptând binecuvântarea lui

adăstând între visare și trezie  

noaptea, cuvintele se strâng în mine

uneori curg năvalnic

alteori, se aștern rouă pe buze însetate

și împreună cutreieram lumea

descifrând taina cuvântului

și pecetea iubirii

despre ascultare

muzica se asculta, se traieste, se simte,

muzica nu trebuie inteleasa

pentru ca atunci cand o intelegi

tu ai distrus toata poezie ei

asculta-ma cu tot corpul, cu toata fiinta

asculta-ma cu degete nerabdatoare sa simta

palmele tale vor cuprinde vibratia

si muzica se va face auzita prin toti porii

asculta-mi tacerile cantate si pulsul vietii

cuvintele mele vor puncta partitura

si noaptea va condensa acoperindu-ma

cu muzica istovitoarelor refrene

copilărie

dacă mă iubeşti îmi spui o poveste

(oare la ce timp este iubirea asta?)

şi pentru că el ştie ce ştie

închidem pleoapele a somn

şi ne lăsăm în voia poveştilor

dacă mă iubeşti o să te joci cu mine

dar pentru că iubirea e o joacă de copil

împărţită cu mărinimie tuturor

reinventăm jocuri uitate

pentru că iubirea este perenă

dacă mă iubeşti o să mă iei în braţe

şi răspunsul ţi se lipeşte de suflet

ascunzându-şi căpşorul într-un râs gâlgâit

cu braţele desenează cea mai imprevizibilă îmbrăţişare

şi timpul se joacă aşteptându-şi povestea

dacă mă iubeşti, îi şoptesc

o să te comporţi ca un copil adevărat

şi nu o să plângi când…

promiţi?

şi mă priveai cu căldură

alarma pusă la o uitare şi un sfert conţinuă să tacă

nu era încă timpul ei, mai avea de aşteptat

până când putea scoate un sunet

dacă te uiţi la mine poţi vedea un om adâncit în visare

un suflet pe care privirea ta îl leagănă şi-l creşte

trecându-l nevătămat prin cercurile nopţii

de fiecare dată când mă trezesc, mă lovesc de privirea ta

ce mă aşteaptă cuminte în colţul ochilor

ca un surâs abia schiţat

numai că, asemeni prinţului din poveste

mie mi-e dat să dorm mai toate surâsurile tale sincere

şi fără să ştiu de ce, căldură îmi face bine, şi mai trăiesc  o zi

în aşteptarea unei nopţi înfrigurate

şi era coadă… şi era iarnă

astăzi voi poveşti o întâmplare de demult,

 din vremurile întunecate când toate se dădeau pe cartelă

dar chiar şi raţionalizate, multe nu ajungeau şi lumea se aşeza cuminte la coadă

aşteptând să vină ceva, orice, numai să nu pleci cu mâna goală acasă

şi cei mai vajnici apărători ai cozii erau pensionarii

adulmecând orice mişcare

a venit marfa!

şi vestea s-a răspândit cu repeziciune

însufleţind coada împietrită

şi lumea fremăta de nerăbdare

dar iată că încet, încet coada se destramă

şi numai câteva persoane mai rămân

căci se băgase iubire, dar lumea nu părea interesată

ce să faci cu atâta iubire?

câtă iubire să-ţi trebuiască într-o casă aşezată

cu soţ, soţie, copii şi bunici?

numai un disperat,

tot lua şi umplea sacoşă după sacoşă

strigând: mai vreau iubire

iau cât de multă îmi puteţi da

căci el ştia că numai dăruind vei dobândi

mai ales că se apropiau sărbătorile

şi iubirea era tot ceea ce- şi putea permite

incompatibilitate

dincolo de tacere este o intindere vasta, stearpa dupa cum arata

in care fiecare isi cauta erorile si neimplinirile

si mana mea cu amprente indescifrabile

spala o alta tacere si impreuna spala culorile zilei

despartiti artificial de o limba ca un limb de pamant virgin

cautam porumbei voiajori care sa converteasca lumina

in mesaje scrise intr-o limba universal

in care galbenul de sanziene descrie nerostirea verii

vorbim linii paralele, inimile noastre sunt doua supernove

atat de indepartate incat luminile lor nu se regasesc

si asteptam cu infrigurare big-bangul

ce ne va aduna in matricea unei singure iubiri

important is what you can do, not what you expect

et în Arcadia ego

cât de frumoasă este viaţa

o spun în cunoştinţă de cauză

pentru că am trăit-o

dar nu ca turist

ci ca trăitor deplin

cu toate constrângerile

Deoamne,

să-ţi fie dat să gusti o melancolalie de toamnă

sau o depresie aurie

aşa cum numai cerul mai poate arde

când am fost eu

era la modă iubirea

şi-ţi dai seama că fiecare se lăuda

sau căuta să se agaţe de o realitate iluzorie

numai că iubirea nu-i o aromă uitată pe cerul gurii

ea nici măcar nu doare, ea ustură

este ca o trecere

ca o uitare

e amânarea execuţiei cu încă o oră

până la singurătatea finală

distanţa dintre libertate şi sclavie e dată de un cuvînt

un simplu eu, greu cât toată materia întunecată din univers

cand nici un singur lucru bun

iubeste! mi-ai spus si ai plecat

dar din carti invatam cuvinte nu iubire

si nu am gasit pe nimeni care sa ma lamureasca

asa ca m-am aplecat catre buburuza, catre firul de iarba

si catre cel ce astepta in oglinda apei

daruieste! am auzit ca o soapta

ce as putea darui? caci nu aveam nimic

mangaiam iarba sau ma lasam mangaiat?

plangeam sau ma ofeream esenta

sufletul nu stia ca-I ofranda

primeste! si lumea condensa in jur

ochii mei isi aratau goliciunea

buzele mele susurau uscaciune

iar mainile prinsesera radacini in tacere

astupandu-mi urechile cu larma uitarilor

traieste! dar vremea semanase-n urma regrete

lumina nu se mai invesmanta in bucuria zorilor

cerul isi lepadase pana si ultima rasuflare dospita

pamantul se stransese de pe drumuri

si contempla ridurile unor trecute ploi

langa mine, in carnea stancilor odihnea

magia celor doua cuvinte stranse in carnea literelor

carpe diem.

Si cat de simplu ar fi fost

daca intelegeam rostul

despre un prezent fabulous

eu, bărbatul iubirii, am plecat în lume să-mi găsesc perechea

tu, femeia iubire, ai rămas în viaţă ta, ştiind că vei fi căutată, găsită

eu, căutând iubirea am rătăcit cărările căsătoriei

tu, cu toată iubirea, ai făcut un copil

eu căutam printre cuvinte şi gesture, iubirea

tu, ai mai făcut un copil

şi împreună ne bucuram de căldura

şi de prezentul numit cămin

tu, femeia iubire, iubind

eu, bărbatul iubire, căutând

timpul, ca un mai mare bancher

dă pe datorie fără să mărească dobânda

şi cred că din cauza asta

nu am realizat niciodată cât de îndatoraţi suntem

tu, femeia iubire, iubeai

eu, deja bătrân, predasem ştafeta

şi dădusem altora puterea să caute

melancolia  şi nostalgia îmi dau târcoale

dar pentru a nu cădea în plasa lor

mă uita tine femeie iubire

şi cumva, în adânc, ştiu că îmi aparţii

cu toate libertatea

şi toată iubirea 

marea dragoste

alergam toata viata ca bezmeticii cautandu-ne jumatatea

dar uitam ca jumatatile de masura au fost inventate

pentru a acoperi lipsa de perspectiva

in universul cunoscut si necunoscut nu exista jumatati

totul este intreg in intreg

dar pentru ca ne place suferinta ne mintim

si nu facem altceva decat sa cautam marea dragoste

o himera imposibila

pentru ca nu exista nici marea si nici mica dragoste

nu este decat dragostea cu tot alaiul ei de momente

dintre care, cele mai semnificative sunt trei

cand te zvarli cu capul inainte ca sa tragi prima de gura de aer

lipindu-ti-o de sanul desantatei numita viata

cand cazi in genunchi fara rasuflare

in fata celui mai frumos chip ce ti-a fost inchinat

si la final, cand pentru al ei sarut

esti in stare sa-ti dai ultima rasuflare

dragostea viata te smulge din tenebre si te lasa-n lume

iubirea dragoste leaga tenebrele cu visele tale

si dragostea moarte care te scapa de toate chinurile

ce mai ramane in urma ta ?

oricum nu mai ai curiozitatea sa aflii

dupa ce ai trecut pragul

portret născând

defineşte-mă prin cuvinte să scap de sub vraja imobilismului foto

nu oricine este Pygmalion şi deci nu oricui îi este dat să scoată la lumină sufletul

învelit într-un trup amorf şi răstălmăcit de o faţă inexpresivă

dar totuşi voi încerca să te definesc:

tu eşti dimineaţa cu părul răvăşit pe o pernă somnoroasă

şi eşti un căscat erotic aninat de o rază de soare

strecurată printre voaluri de cafea fierbinte

boabele de apă se-ngrămădesc să te sărute

furându-ţi somnul dintre pleoape

şi umbra ta umedă dă frisoane oricărei zile nostalgice

iar lumina se-ntreabă de ce ţine toată lumea pe umeri de cariatidă

lăsându-se măcinată de îndoială

dar vezi tu,

sufletul meu, abandonată hală

plină de mucegai şi igrasie

tânjeşte după o rază de soare şi aer proaspăt

aşa că nu-ţi pune speranţele

într-un poet ratat

rămâi tu, cea mai frumoasă fotografie

departe de purgatoriul cuvintelor

you are unique and somebody loves you

chemare

veniţi să luaţi lumină a şoptit fericirea

lăsaţi întunericul să vă acopere goliciunea a strigat spaima atroce

şi lumile se cerneau întru alegerile făcute

acesta-i trupul meu a şoptit cuvântul

luaţi şi mâncaţi ca să fiţi în mine şi eu să fiu în voi

atâta timp cât vor mai fi vocale şi consoane

acesta-i sângele meu a şoptit iubirea

luaţi şi beţi, îmbătaţi-vă cu iubire, păstraţi-mă în voi

că în curând (prea curând) ne vor despărţi

noi nu am moştenit veşnicia au şoptit cuvintele

nu am cinat la aceeaşi masă

şi-odată moarte trecem cu totul pragul uitării

iubire necondiţionată

maidanul sufletului, ploaia lacrimilor, rugă

elemente necesare încolţirii şi înmuguririi celei mai stranii

o iubire nefirească căci firescul nu se încape-ntr-o poveste

mi-e sufletul înţelenit de uitare şi neputinţă

aşteptările mele urcă scara lui Iacob

ca o buruiană alungată din grădina Raiului

când Domnul a trimis îngerii în pustie

urechile mele dormeau somnul împietririi

iar sufletul meu uscat se fărâma

gânguritul, plânsul, ţipătul

armele cu care îngerii au alungat uscaciunea

şi mi-au plouat binecuvântările

cu o iertare, cu o pace

şi o iubire

iarna soarele cu dinţi

lină e câmpia deşertului sub suflul dimineţii

noaptea se cerne sub rafalele vântului turbat de furie

şi dimineaţa răsare dintre genele zorilor osteniţi

dacă tu eşti ziua plină de aşteptări fierbinţi

mie nu-mi rămâne să fiu decât noaptea fremătătoare

 şi între noi se aşterne frigul îmbobocirii

ce frăgezeşte petalele aşteptării

noaptea lasă urme de rouă pe întinsul câmpiei

dimineaţa îşi oglindeşte neliniştea în căuşul opalescent

iar ziua îmbujorată deapănă fuioare scânteietoare

ce se strecoară alene printre amintiri

adună-mă în frigul dimineţii tale

şi iartă-mi spaima de-a dispare-n zori

căci soarele de iarnă mă îmbată

cu dulci uitări din zori de zi

ce e România?

un spațiu? un timp ? o idee ? o poveste ?

poate că nimic din toate acestea sau poate că toate luate la un loc

România este amintirea unei zăpezi curate…

este amintirea unei copilării

este un șir de scrisori

şi mai ales

este o doină mută

ea este jelania ce se împotrivește neantului

şi nu pentru că îi este frică de moarte

ci pentru că nu suportă uitarea

din cauza asta România este o crestătură

în stâlpul porții şi în stâlpul cerdacului

un semn în ciobul de lut

şi-n urzeala vremurilor ce se tot ţes

desfăcându-se pe la margini

România este noblețea simplificată până la linie

este buza care șoptește luceferilor

şi călăuza nopților adânci

România,

indiferent de vremelnicia omenescului

este o stare…

ar putea fi dialectic...

in ultima vreme se observa o degenerescenta a iubirii ca limba universala

ceea ce va duce la disparitia tuturor cuvintelor vii si inlocuirea lor cu holograme

deoarece oamenii se feresc sa le mai foloseasca multumindu-se cu amintiri

doar cu apa si burete cureti bine un perete

in ziua de azi iubirea este doar o piesa de colectie din dresingul fiecaruia

pe care o imbracam la ocazii ca sa dea bine

si pentru a ne etala implinirea

cine-n hora o sa joace mare, mare se va face

pietele publice vor fi martore tacute

toti cei cazuti in abatere vor fi expusi la stalpul infamiei

si pentru ca aceste alunecari sa nu se mai repete ele trebuiesc pedepsite exemplar

un leu o lamaie, doi lei o gutuie, de trei lei sigur poti s-o iei

vor veni si timpuri in care iubirea va fi scoasa din toate cartile ca element subsersiv

si se va preda uitarea in scoli pentru ca nici macar o umbra de amintire sa nu mai ramana

pregatindu-se viitorul generatiilor immaculate 

omul celor o mie de inimi

unde-ţi va fi iubirea acolo să-ţi fie şi inima

si peste tot răsăreau noi inimi

un om o inimă, o carte o inimă, o poveste o inimă

un cuvânt o inimă, un surâs o inimă

o tăcere o inimă, un nor o inimă

o casă, o stradă, o frunză

o rază, un sunet

un bocet

c-aşa-i în viaţă: unele cresc, altele descresc

dar fiecare bate la unison cu celelalte

până când rămân

chipul şi inima

gândul şi inima

inima şi....

linie continuă

plansul inorogului

din viata stiu ca ies ca orisicare

cararea ei alta scapare n-are

liber trec pragul care ne desparte

nuntirea ce ne poarta-n alta parte

poate ca am trecut pe langa voi

o umbra sau un vis plin de nevoi

o clipa somnul v-am inseninat

si ce-a fost rau cu mine am luat

cat mi-am dorit sa fiu si eu ca voi

sa stiu ce-nseamna pata de noroi

cu lacrimi sa ma spal de-un vis urat

buzele sa le-invat ce-i un sarut

mi-e trupul ostenit si plin de rani

caci suferinta lasa rani adanci

uitarea mortii mi-as dori s-o-mbrac

dar nu sunt liber sa ma sfarm in stanci

voi vise libertatea sa-mi redati

si jugul nedreptatii sa-l sfarmati

sa simt priviri ce-alina in tacere

un trup tanjind dupa o mangaiere

cand trupul istovit de-atata dor

in colbul fara urme viata-si lasa

o lacrima cu iz de curcubeu

deapana firul ce-n poveste-o sa se teasa

si te voi numi

iubire

ca sa-mi amintesc ritualul de a ma pleca tie fara teama

stiind ca la sanul tau nu-i zbucium

sau zbatere desarta

si pentru ca lumea sa nu banuie puterea ce ti-e data

te voi numi uitare

caci numai in uitare poate fi unire deplina

inimi batand la unison ca doi carcei inlantuiti

si pentru ca toate astea sa nu piara

te voi numi renastere

pentru ca iubirea nu dispare

ea strapunge uitarea si inmugureste-n boboci

multumind gerului si cerului

pentru izbanda viului

si pentru ca cineva

trebuie sa duca mai departe povestea

ma voi numi glas ce deapana

puterea numelor

asupra celor numite

banuite

sau povestite

si de viata-acoperite

la vreme de seara

inainte s-apara

uitarea

un om şi-o umbră

buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură

împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă

ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi

cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi

neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând

vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind

omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă