o zi fără “de ce?”

sunt oameni pentru care fiecare zi începe cu o întrebare

și de cele mai multe ori ei uită să trăiască

își pierd vremea alegând răspunsurile corecte

și pierd binecuvântatul moment de liniște

sunt dimineți strâmbe în care îmi fac și-mi desfac visele

sînt dimineți în care visele mă fac și mă desfac

dar totul se întâmplă în liniște

și-aceasta mi se lipește ca o împărtășanie de limbă

dincolo de mine este necuprinsul

soarele se înalță până la verticala mea și cade

întind mâinile să-l prind

dar lacrimile lui mă ard până la os

ziua mea neterminată

mă ia în brațe legănându-mă

uită toate întrebările, șoptește stins

și eu adorm numărându-mi răspunsurile

lapidarea ploilor

poezia se scrie singura

ea nu trebuie sa se roage de cuvinte

caci ele vin oricum

e suficient sa-ti planga sufletul

sau sa-ti cada o stea la nunta

si soarele sa se scuze ca nu poate ajunge

motivand o criza guvernamentala

iar luna sa invoce o migrena

din cauza lacrimilor

cuvintele striga disperate dupa ajutor

iar ideile cheama fortele speciale in ajutor

potopul a lasat in urma o mare salcie

si patruzeci de zile

nu va apare nici un uscat

cu un ram de maslin

plange cineva?

despre vremea interioară şi spaţiul locativ

cineva se întreba cum de pot să îmi păstrez calmul fără să izbucnesc

și întrebarea lui a acționat ca un ștergător de parbriz

lăsându-mă să zăresc peisajul interior

și-am zâmbit ușurat, pentru că uraganele și tornadele

nu-și arătau forța în afară dar în același timp știam

cât de adâncă era erodarea ce preschimbă de fiecare dată

continentul, regiunea, zona de confort si spațiul locativ

în care tot eu va trebui să mă trăiesc

și toate acelea, sunt locuri prin care am murit puțin câte puțin

second hand

eu, într-un oraş de mâna a doua

eu, la un liceu de mâna a doua

eu, un elev de mâna a doua

egoul îmi şopteşte, eu, eu, eu

şi tu lume care mă priveşti

împreună respiram acelaşi aer

şi plângem aceleaşi ploi de toamnă

ca să nu fiu pradă am abandonat extremele

şi am ales calea de mijloc, o mediocritate caldă

ce nu excelează prin vârfuri sinusoidale

dar nici nu caută liniilor puncte de intersecţie

se pare că la naştere

cerul şi-a înmuiat degetul în gură

şi mi-a făcut un benghi în frunte

să mă recunoască oricând într-o mare de excese

să nu mă cauţi

aici nu mai locuieşte nimeni

priviţi templul acesta, acum e gol,

şi până şi umbrele mă ocolesc

cândva eram plin de viaţă, soarele mi se scurgea printre degete

creionându-mi ochii, buzele, neliniştile şi întrebările

dar zilele zburau rupând aşchii de suflet

împutinându-mă până la dispariţie

o pădure de portocali

sufletul meu tânjea după primenire

aşa că am aruncat toate seminţele îndoielii

şi din toată sărăcia şi uscăciunea

a înflorit o pădure de portocali

cine tânjeşte după curăţenie şi puritate

să caute sprijin chiar şi într-un pumn de îndoieli

şi totuşi…

toate cuvintele s-au strâns la poartă sufletului şi aşteaptă

nici unul nu ştie ce, dar aşteptarea electrizează

le simţi fremătând şi… aştepţi şi tu

ceva trebuie să se întâmple

e scris în stele

numai că… stele au plecat de mult

ceea ce vedem nu e decât lumina palidă a ceea ce a fost

şi dacă nu mă credeţi puteţi verifică şi veţi vedea că cerul este gol

nu. cerul nu este gol

poate că nu mai sunt stelele pe care le vedem

dar altele nevăzute le-au luat locul

şi vor lumina peste mii de ani

dar despre ce vorbeam?

despre cuvinte şi despre soarta lor

despre aşteptarea care macină

şi durerea nemişcării

e pur şi muove!

viata ca o fata morgana

timpul nu mai are rabdare cu noi, avalansa starnita si de neoprit

dar cu toate acestea tin sa-ti spun un lucru banal

de cate ori vei dori sa-mi spui ceva, eu voi fi pregatit sa te ascult

asa ca nu trebuie sa te pierzi in introduceri pompoase

pentru ca eu atat stiu sa fac

viata se pierde in amintiri inutile

descoperindu-ti pete intunecate pe cerul nostalgiilor

si dupa cum spunea un intelept: singura certitudine este moartea

chiar daca nu stim (sau poate ca-I mai bine) cand si cum

restul e doar vanare de vant in pustiul de cenusa

calauzele si camilele adulmeca urmele acoperite de vanturi intreaga lor viata

numai ca vine un moment cand fiecare depune armele si cedeaza

constient ca vantul ii va spulbera urmele si numele

ceea ce alearga sprintena in fata ta e umbra mortii

in timp ce tu crezi ca urmaresti acea zana numita viata

şi tăceam

nu pentru că mi se uscaseră cuvintele

ci pentru că nu ar fi fost multe de spus

de fapt tăcerile inundaseră locul

înghiţind plaja urmelor

ia-mă în braţe, strânge-mă la piept

lasă-mi capul să strivească sânul spân şi sec

şi-ascute coasa bine, fă-o brici

să tremure soarele când şi-o asfinţi odihna

stradă oftează sub urmele paşilor

patul suspină căutăndu-mi căldura

visele au plecat în bejenie

după ce cuvintele ai fost trecute prin foc şi sabie

tot timpul am privit viaţa de sus

perpetum mobile ridicat la rang de dronă

jaluzelele coboară strivind lumina

iar moartea m-a luat în iatacul ei şi se juca cu mine

linii şi puncte

când m-am născut mi s-a spus sa ţip. ţipă! şi am ţipat după ce am fost pălmuit

toată copilăria mi s-a tot repetat: învaţă! şi am învăţat

adolescenţa s-a ascuns timid după o tăcere... nu te aud mi se tot repeta

şi ajuns aproape de vârf m-am obişnuit cu munca... să muncesc

indiferent de ceea ce am făcut, până acum am aruncat cu cuvinte  golindu-mă

nu ştiu dacă s-a făcut o statistica a cuvintelor folosite de-a lungul vieţii

dar sunt momente când îmi lipseşte un te iubesc

lipsesc mulţi mulţumesc din jur

şi nici fericirea nu prea o văd decât arareori

ori am un început de cataractă

ori seceta a ucis orice boare de vânt

(după cum a spus un mare poet cândva)

poate că e maibine să stau jos şi mă inventariez

sau poate mă re-inventez

dar poarta către mine însumi e închisă

lacătul ruginit şi cheia aruncată

acolo, abandonat, mă aştept... oricum nu pot pleca fără mine

furtuna mă ajută să mă desprind de prezent

şi cobor din cuvânt în cuvânt

tot mai adânc, tot mai aproape

îndrept, curăţ, adun, ordonez, deschid

las aerul şi lumina să mă găsească

cuvânt.

undeva pe frontispiciul sufletului

am gravat doar : revenirea

mă îmbrăţişez

şi împreună plecăm lume la agăţat cuvinte frumoase

o dată-n viaţă, Luna

să n-o prinzi maică în fotografie c-o să se-ngălbenească şi-o să sufere amar

îmi spune buna chinuindu-se s-agaţe-n cuiul bolţii luna-împlinită ce nu se-arată orişicui

dar cine mai ascultă de bunici, când ei trecut-au pragul şi te-aşteaptă

să-ţi fie de-ajutor ca să nu pici, şi să nu te rătăceşti prin stele-cocostele?

am ieşit în curte ca sobolul după aer şi-am ridicat braţele căutând pe orbecăite

unde este? aici ar trebui să fie… doar aşa a spus buna că a pus-o la-ndemână

hei! care mi-ai ascuns luna? care te ţii de glume?

şi nici măcar tăcerea nu avea cuvinte să-mi răspundă 

să faci cum crezi că-ţi e mai bine, să nu te uiţi în gura mea

căci toate spaimele din lume s-or revarsă şi să te înspăimânte-or căuta

ţi-aş spune că deja sunt mort dar tu nu crezi în basme şi strigoi

aşa că lasă luna să-şi aducă-aminte cum era când o dezbrăcam şi-i priveam sânii goi

să nu crezi că nu ştie ce-i tăcerea, să nu crezi că n-a plâns în taină doruri duse

dar din mândrie faţa îşi ascunde să nu ne-arate vremile apuse

pe cât de departe-ar vrea să fugă, pe-atât de-aproape-şi plimbă paşii

ea ştie că scăpare n-are şi nici să fugă pare că n-ar vrea 

atelier foto

culorile cerului s-au strâns în jurul unui foc de tabără şi aşteaptă răsăritul

firul de iarbă se-nchină până la pământ şi-şi varsă bobul de rouă

ultimul cuvânt apare şters ca toate fotografiile sepia

poate că te aştepţi să-mi mai amintesc ceva

acum când cerurile şi-au luat straie cernite şi au pornit în pelerinaj

dar ploaia spală totul luând culori şi cuvinte cu ea

cineva mi-a-ncurcat substanţele şi mi s-au întunecat toate cuvintele

o viaţă inutilă, cuvinte supraexpuse, film stricat, hârtie aruncată

şi toată munca mea se pierde printre pete şi umbre seci

am dorit, am crezut că ochiul meu poate păstra viaţa aşa cum e

eternitatea a fost inventată pentru a mima opoziţia

aşa că, asemeni oglinzilor mincinoase, crapă-se ochiul furtunii în mii de gemete

iubirea este o luptă continuă

şi tu ştii că nu vei avea pace-n suflet

atâta timp cât liniştea nu are seminţele încolţite

păstraţi-vă fotografiile până la judecata de apoi pentru că eternitatea e obositoare

la boute de diable

frumusetea diavolului nu consta in adancimea pacatului in care te afunda

si nici cei treizeci de arginti cu care-ti cumpara sufletul

adevarata lui frumusete sta in cuvant

drumul spre iad e pavat cu bune intentii

nu am spus-o eu ci a ajuns la noi din om in om

napastuiti fiind de mirajul si puterea lui

un cuvant ucide, un altul viata o reda

si primele cuvinte te leagana spre liniste si uitare de sine

caci atat poate sa-ti ofere ea dupa ce ti-a dat viata

sa nu-ti doresti mai mult decat poti duce

bucuria ca anticipare

foamea de cuvânt

insaţiabilă, vorace, devoratoare

ca un post întins până la limita mortificării

nopţile mele, foi negre decupate pe conturul patului

sunt pline de semne, mult prea slăbite

ca să mai prindă lumina zilei

zilele mele nu au nici o decupătură

nedefinit orbitor de alb

ce-mi păstrează urmele paşilor

undeva la marginea răbdării

hârtia tocită de atâta aşteptare

transformă lizibilul în inefabil

inchisu-m-am în forma cuvântului semn

despre noaptea mediocritatii si adormirea sacrosanctului

privit in oglinda, trecutul se arata ingenuu

drapandu-si ororile sub voaluri de inocenta creativitate

suntem Dumnezei!

sau cel putin asa ni se tot repeta de doua mii de ani

imbalsamandu-ne egoul cu tehnici precrestine

reinventate si adjudecate tribal

de tatuaje omnipotente desenate pe creier

omul rastignit este dat uitarii

suferinta si indoiala sunt marginalizate,

demitizate si vulnerabilizate intr-o cacofonie feciorelnica

talpa uniformizarii calca apasat in noapte

reducand discrepantele

si astupand nisele si enclavele

alungat din cetate

sacrosanctul ia si umanul abandonat

intr-un periplu diluvial

catre un alt inceput

miraj

privit de departe desertul are culoarea uitarii

si valuri de nisip sparg spuma amintirilor

candva marea se intindea lasciv

oferindu-se ofranda

pana la urma, desertul in sine

nu este decat o insiruire de miraje

dar chinul facerii, focul launtric

ascunde prima intrebare

de ce eu oare?

parere

mirajul libertatii

sa poate rezuma in patru cuvinte

o viata fara explicatii

dar oare aceasta libertate asumata

ne ofera raspunsuri la toate intrebarile

sau nu mai trebuie sa intrebam

sa ne intrebam?

fulguiri... de toamna

liber alese

viata asta ma ucide as putea spune

dar nici nu am alta

asa ca,

indiferent de locul ocupat

va trebui sa o traiesc

in limitele impuse

formule

experienta sexuala este descrisa in cuvinte

la fel ca orice reactie chimica

exoterma

asemeni alchimistilor

ne place sa credem

ca suntem detinatorii adevarului ultim

dar ceea ce nici o carte nu spune

este de fapt secretul fiecarei experiente

oameni buni,

elixirul tineretii si piatra filozofala

nu pot fi inghesuite in cuvinte

si nici in creuzete sterile

fara imaginatie si credinta

orice experienta este sortita esecului

stampa

din dorinta de a controla viitorul

oamenii tes jur-imprejur panze de paianjen

pline de noduri si evenimente

spre deosebire de voi

eu nu ma regasesc

nici in viitorul meu si nici in vreun alt viitor

si daca nu ar fi amintirile

prinse in pioneze

cred ca nici trecutul nu m-ar recunoaste

nu sunt decat o piatra intr-o gradina japoneza

departe de efortul zilnic al gradinarului

de a redesena

tacute valuri imobile

vamă – vămi

când vei află ce înseamnă să fii tu însuţi vei fi liber

sau viceversa

buze strânse, gest obscen, claustrofobic

cuvintele îşi ţin răsuflarea şi aşteaptă

oare vor putea trece dincolo

sau vor fi găsite şi întoarse de la vamă?

ochii obosiţi cad sub pleoape

bile dându-se de-a rostogolul până-n pânzele albe

atâta timp cât eu nu văd nici voi nu vedeţi

şi acel cuvânt trece victorios mai departe

mi-e inima grea sub stetoscop

bate, cu toate că urăşte violenţa

peste tot e numai sânge

şi ceva uitare injectabilă

eu am plătit vama şi-acum vă aştept dincolo

vă târâţi purtându-vă cuvintele

excrescenţe dureroase, înfipte în carne

mici stigmate inutile

hei, uită-te la mine

cândva şi tu îmi vei urma, aşa cum vameşul urmatu-L-a

ignem

undeva la orizont, eşti tu, culoare greu de definit

cernând aşteptări albastre într-o mare debusolată

aici, toamna-mi curge-n vene uitare

răstoarnă-mă brazdă, îngroapă-mă adânc în mine

după somn greu primăvara se înalţă pe vârfuri,

dintre valuri îngheţate de tăcere

să ardem totul, punţi şi corăbii

sfidând culorile ce n-au ieşit din hibernare

în căutarea identităţii pierdute

cândva aveam o patrie

ce se chema Republica Socialistă România

ni se povestea o istorie solară plină de figuri seculare

şi aşteptăm să vină Moş Gerilă

pentru că „moş bătrân cu-n iepuraş” încurcase istoriile

şi ajunsese la Canal, sau la Gherla sau cine ştie unde

dar a venit Moş Crăciun cu mâinile pline de sânge

şi spunea că ar vrea să se spele

numai că nu vorbea

aceeaşi limbă

cândva aveam imima plină de iubire

şi capul plin de vise, eternă galaxie plină de lumină

fiecare cuvânt îşi avea orbita şi sateliţii lui

şi niciodată nu încurcau cărările

numai că foarte multe cuvinte au dispărut

supernove pline de lumină

şi urme de silabe

sunt tot mai sărac în cuvinte

şi ideile mor pregătind colapsul universului

non, rien de rien, non, je ne regrette rien

decât faptul că nu mă regăsesc