me too

niciodată, mâine, nu pot, de ce eu, sunt obosit, cred că, eu ştiu

sunt cuvintele mele de harem, de care abuzez ori de câte ori simt nevoia

să mă ascund cu toate vrutele şi mai ales nevrutele

pierdut, uitat, aruncat, ignorat

sunt cuvintele care abuzează de mine, de bunăvoinţa mea, ori de câte ori găsesc o fisură

lăsându-şi aura de mister să cadă de pe zonele purulente

sfârşitul lumii este aproape, cuvintele secătuite se chircesc în silabe

abia dacă mai auzi o frază întreagă rătăcind pe maidane printre gunoaie şi dărâmături

cuvântul a murit, trăiască sistemul binar în care nu există abuzul

şi ţinând cont de toate acestea o să mă retrag puţin în abstract

canioane paralele

ingandurati si absenti trecem prin viata fara sa vedem urmele ce ne apropie si ne despart asemeni meandrelor cazute in dizgratie

singuratatile isi croiesc drum ferindu-se din calea altora, apropiindu-se tangential pana la linita de acceptabilitate

privita de sus viata e o serie de canioane ce nu interfereaza decat rareori pastrandu-si zonele de umbrire departe de ochiul iscoditor al luminii

daca universul si-ar pune in gand sa rezolve problema sufletelor pereche, s-ar crea o busculada si o framantare ce-ar arunca lumea intr-un sfarsit apocaliptic

va rugam sa pastrati distanta regulamentara si sa nu depasiti linia galbena deoarece se apropie in viteza cuvantul singuratate

sin titulo

uitaţi-mi zborul şi făceţi-vă că n-aţi văzut
mi-s ţările doar pete de culoare
din neuitarea mea să faceţi casă
şi să v-ascundeţi ce-aveţi mai de preţ în ea

uitaţi-mi fuga şi făceţi-vă că n-aţi văzut
mi-s urmele fuior de fum pe cerul verii
o amintire caută să mă îmbie
să-i dau tărie ca să-nfrunte lumea

uitaţi-mi viaţa şi veţi spune-aceleaşi vorbe
din aşteptări tăcerile-or să plece
cuvintele vor şchioapăta pe-alei uitate
şi toamna s-o-mbrăca în haina-i rece

prea scurtă pentru a fi povaţă

fiecare îşi poartă în sine veşnicia

dar de cele mai multe ori se uită dincolo de cuvinte

şi nu caută ce-i trebuie ci doar ce crede că îşi doreşte

unde îţi este inima? ai întrebat

şi toate temerile s-a răscolit  ca pulberile înălţate-n fapt de seară

pentru că nu mai ştiam pe unde îmi pribegeşte inima

fusese o vreme când umblam nedespărţiţi

apoi eu m-am oprit învârtind roata olarului în gol

iar ea a plecat să mă-ntregească şi să mă aducă acasă

m-am ridicat, mi-am adunat cuvintele

şi-am ieşit trecând dintr-o viaţă în altă

căutând-o şi povestind-o în cuvinte puţine

nu îţi dori ceea ce nu-ţi trebuie

şi nu lua cu ţine mai mult decât poţi duce

pentru că inima va face pace încălzindu-ţi bătrâneţile

să nu mă-ntrebi

ce este pentru tine patria?

o îngrămădire de forme de relief

ce spânzură între o uitare şi alta

ca o pâine rumenită-n ţest? nu!

patria este limba în care m-am născut cu primul ţipat pe buze

este numele moşilor şi strămoşilor care m-au învelit

şi colindele cu care plecăm la drum

seară de seară ca să strângem ortul ce-l vom avea de plătit

patria este aerul cu moliciuni de piersică dată-n pârgă

este apă cu gust de Dunăre

Dumnezeiesc de viforoasă când se abat baladele

împletite-n cosiţe, năvoade bune de strungărit inimile

patria este cerul plin de visuri strălucitoare

cu soarele dăltuit în aurul tipsiilor

cu luna ce-şi deapănă-n fereastră poveştile

şi unde bătrânii se înalţă candelă sub ştergarele vremii

patria este locul în care nu te mai saturi de tinereţe

şi o trăieşti muşcând din viaţă ca dintr-un pepene zemos

e locul în care te simţi împlinit

strângând la piept rădăcinile tuturor celor nenăscuţi

patria voi fi şi eu, nălucă rătăcind printre iertări

şi multe vorbe de alint nerostite la timp

voi fi pământ aşteptând rădăcini

ce or să muşte-adânc din carnea mea

portret

sunt asemeni deşertului

continuă mişcare şi zbucium lăuntric

o umbră fără urmă

timpul nu mă atinge,

iar ziua nu-mi aparţine

mă prefir sub privirile voastre

vă port paşii cu grijă să nu-i rătăcesc

toate gândurile vi le aştern în cuvinte

înşirate rânduri, rânduri

zidindu-le la temelia rostirii

cerul mă oglindeşte

fără să-mi dea răspunsuri

vântul mă leagănă

adâncindu-mă-n uitare

soarele mă spală-n lumină

limpezindu-mi somnul

iar noaptea îmi mângâie aripile

dezlegându-mi zborul

am şters urma zilei de ieri

am spulberat umbra zilei de mâine

şi-mi dorm visul pe pragul zilei de azi

libertate înseamnă să poţi respira

ori de câte ori răsfoiesc paginile internetului

văd mereu noi şi noi ipostaze în care mi-aş fi dorit să mă regăsesc

nostalgii, remuşcări, obsesii, încrâncenări, temeri şi dorinţe surde mă apasă

astfel încât viaţa se strecoară pe sub usă fugind cât mai departe

dar în momentul când deschid radioul uit că nu sunt singurul care ascultă

şi trăiesc măreţia muzicii fără remuşcări sau regrete

indiferent câţi oameni ascultă în acelaşi timp

o carte deschisă mă răpeşte

şi nu îi opun rezistenţă chiar dacă ştiu

că nu sunt nici primul şi nici ultimul din viaţa ei pe pământ

şi împreună putem explora toate cuvintele

cu declinările şi diatezele virgine

libertatea nu este un concept ci un cumul

de lucruri mici:

o plimbare chiar dacă paşii tăi se strecoare printre alte nenumărate perechi

o răsuflare tăiată de un asfinţit şi un tril prefirat dupa

mulţumirea că pot să pipăi, să gust

şi să mă bucur de înconfundabilulo caprifoi

şi mai ales faptul că eu nu voi fi niciodată tu sau el sau ea

pentru că voi trăi cu greşelile mele până la sfârşit

împărţindu-mă între alfa şi omega

ca o ploaie de aur

https://www.youtube.com/watch?v=qTeVf7bOztU

cruciada copacilor

primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează soarele

pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă

ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave

ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile

dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi

sărutând crengile

şi rădăcinile

cu strădania înfrunzirii

dacă n-ar fi ele, rădăcinile,

mugurii ar rămâne doar o amintire

pictată pe cerul gol şi trist

şi care e misterul acestei cruciade?

nu există nici un mister

e doar încăpăţânarea copacilor

de-a ne reaminti mereu şi mereu

când să cădem în genunchi şi să ne închinăm

seminţei ce va da naştere unui fir crud

dar care va duce viaţa mai departe 

noapte de toamnă

din cornul lunii noaptea cheamă stelele la rugăciune

şi fumul urcă alene din căţuie goale

mi-s geamurile oarbe şi suspină

căci au uitat şi gustul răsuflării mele

departe printre printre file-îngălbenite

îmi rezem spaimele toiag şi mă înclin

cuvântul m-a răpit şi a fugit cu mine-n lume

lăsându-mă să-mi aflu locul de dospit

ascunde-mă în toamna frunzelor de aur

şi-n şirul de cocori să îmi faci loc

un ultim ţipăt dus de vântul aspru

pe ale cerului cărări ce varsă-n scoc

de când mă ştiu rostesc stranii cuvinte

doar unii şi le-or mai aduce aminte

nimic nu piere şi nimic nu se câştigă

e doar tăcerea care tainele îşi strigă

unde te duci suflete?

cineva din mine se lupta pe viata si pe moarte

unde-s toate cuvintele? unde mi le-ati dus? de ce mie?

prea multe intrebari pentru un singur raspuns

esti mort baiete. esti atat de mort

incat nici cuvintele nu se mai agata de tine.

cineva mi-a furat sufletul, mi-a furat trupul, mi-a furat umbra

incat nici cuvintele nu ma mai recunosc.

hai mai omule, du-te.

nu vezi ca nu prea mai ai ce sa cauti pe aici

bine, si eu ce fac? unde sa ma duc?

du-te la un party de halloween

deci asta am ajuns, un bostan gaurit

undeva, departe in mine, oamenii ma copiaza

scurta-i viata omului ca si umbra pomului

scurta si cam fara rost, fara urme sa-l ajunga

si cuvinte sa-l descante, fara aripi, fara zbor

fara sa spuna mi-e dor, ca o coaja descojita

ca o frunza desfrunzita, ca un cantec necantat

umbra unui fost copac

eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă...

cerul isi trage norii pana sub barbie, stinge luna si incepe sa numere oi

insomniile lui sunt proverbiale, la fel ca stelele verzi

si potcoavele de cai zburatori

daca nu ma spal nici saptamana asta se plange pamantul

o sa mi se crape pielea si o sa-mi cada toata padurea plina de coji

si toate incheieturile si vaile ma mananca de nu ma vad

iarta-i Tata ca nu stiu ce fac, dealul e gol, crucea au taiat-o

si au dat-o la export cruda, mustind a viata

iar cuiele le-au vandut la fier vechi pe cativa gologani

din cate se spune, la inceput a fost cuvantul

dar cred ca inaintea lui au fost literele care se uneau in silabe

si se desparteau luand fiecare cate o limba sau un prooroc

toata lumea se opreste la apocalipsa, incercand armaghedonul cu degetul

dar ce o sa se intample dupa ce dreapta judecata va desparti graul de neghina

oare vom ramane nesemanati in hambare sau vom incolti unda-corpuscul?

cernere

dracul nu ridică biserici în deşert

şi duminica e lăsată de Dumnezeu pentru odihnă

dar multe lucruri nu mai sunt ca la început

piatra nu mai este piatră, apa nu mai este apă

cerul nu mai este cer ce să-ţi dau şi ce să-ţi cer

am luat un pumn de amintiri pe care nu le mai vrea nimeni

sau poate că a uitat unde le-a lăsat şi acum le caută disperat

sunt în parc, la toboganul cel mare,

şi e atât de mare că dacă întind mâna pot să ating cerul

şi de la mine până la tine sînt doar două mâini de întins

ca la orice cădere, stomacul se strânge sub omuleţ şi începe să ţipe de plăcere

apoi picioarele iau foc de la frecarea ce coboară împreună cu mine

şi dintr-odată sunt iar cu picioarele pe pământ

şi cu sufletul rătăcit pe undeva pe sus

tramvaiele trec ţăcănind peste încheieturile şinelor

şi lumea se plimbă agale ca-ntr-un tablou patriarchal, fără nici o grabă

o altă amintire mă aruncă într-un morman de zăpadă

e turnul de veghe de la cazemata zidită să ne apere vacanţa

materiile şi obiectele caută să rupă câte o bucată din ea

şi ca să nu mă plictisesc, privesc cerul prin tremurul unui ţurţure

el plânge eu îi aştept lacrimile să ne înfrăţim

altă amintire mă dezbracă de toate hainele

şi-mi dă drumul în apă mâloasă

unge-te îmi spui şi eu mă umplu de nămol rece şi puturos

carapace ce se crapă la orice mirare şi la orice privire zgribulită

botezul înseamnă curăţarea de tot şi de toate

şi-n braţele tale mă ascund, cu toată goliciunea naivă

amintiri cuminţi, fiecare îşi aşteaptă rândul

să mă răpească în cuget şi-n simţiri

rădicând valuri de uitare între mine şi lume

în faţa mea, un băieţel cu mâna plină de cuvinte

priveşte nedumerit în jur

pare de pe altă lume cu toată mirarea tipărită

priveşte la cei din jur, lume grăbită ce nu are timp de vorbă

pare derutat, dezamăgit şi nu ştie ce să facă

cu toate cuvintele strânse cu migală

cuvinte amintiri,

palme ce se zbat în pumni

timpul trecut răspunde prezent

dar cine strigă catalogul?

şopârle, soare, greieri şi uitare

astăzi vântul îşi face de lucru printre noi

nisipul îşi urmează chemarea biciuindu-mă

ziua pândeşte miezul veri dezmorţindu-se

şi se adună în oglinda cerului

mâncându-şi coada

soarele a uitat unde trebuia să ajungă,

s-a ciucit lângă noi şi ascultă povestea unei nopţi de vară

iar eu, obosit şi cu gâtul uscat

n-am vrut să mă opresc

şi am lăsat povestea să-şi depene amintirile

în căuşul palmei stângi am găsit umbra unui greier

murise încercând să urnească tăcerea

din visul ameţitoarei ape

ce a uitat că până şi umbrele

îmbracă dantelă de rouă când îşi iau zborul

nisipul desluşeşte tivgi uitate

şopârle năpârlesc cerul golit

un greier decupează cercul morţii

pământul în uitare s-a-nvelit

constatare

sentimentele se nasc, cresc, imbatranesc si mor

asemeni oricarui lucru traitor

important e sa tii pasul cu ele

pana aici nimic nou

dar trebuie sa ma pregatesc

sa nu raman agatat

undeva,

intre sentimente

sau intre  etape

cine sunt stiu

sau cel putin asa vreau sa cred

dar oare cine voi fi maine,

care vor fi sentimentele mele?

joc in doi

hai sa punem la bataie ceea ce avem mai scump

dar ca sa fim siguri ca nu pierdem nimic

o sa tesem o plasa de siguranta

si o sa ne aruncam toate amintirile

pe rand

de orice te poti proteja numai de dragoste nu

ea se strecoara in adancul fiintei

printre celule adormite

isi face culcus

si se lasa in voia soartei

ori se usuca si moare ori creste si infloreste

de ea oricum nu scapi

chiar daca devii purtator si ii molipsesti si pe cei din jur

primum

daţi-mi un cuvânt de început şi voi scrie poezia care nu s-a mai scris până acum

pentru că nimeni nu a mai pipăit cuvântul cu atâta neruşinare

cercetându-i rotunjimile, căldura şi textura

ca un geambaş îndrăgostit

pedeapsă sau minune dată,

primul cuvânt mi se arată,

dă vălurile la o parte lăsându-se văzut, iubit

cu disperarea celui ce se-îneacă şi se agaţă de al său avânt

ce-o să fac cu atâta iubire?

zideşte-te şi astfel nimeni n-o să te găsească

iubirea-i spaimă şi otravă

dorită şi-alungată

primul cuvânt mi s-a dat

poezia a murit înainte de-a se naşte

buzele mele caută cu disperare un răspuns

l-am meritat oare?

cum de am ştiut cum a fost primit?

ninge prefabricat

toamna asta îmi face ochi dulci şi zile senine

departe de noi gerul aspru şi amocul plin de chiciură

departe chiar şi ceaţa dimineţilor triste

frunze alergând isterice pe stradă

minute semănând revoltă

şi frângeri de carmă devenită inutilă

jumătate de viaţă tăiată de jumătate de viaţă

sunt şi eu o carte de joc într-o mână moartă

ale cărei detalii nu se mai disting

dacă o atitudine nu poate fi domesticită

trebuie repudiată la stâlpul infamiei

şi lapidată pentru puterea exemplului

cu elanul tăiat şi genunchii striviţi

cu coatele sparte săgetând noroiul

îmi caut ochii scoşi cu bună intenţie

lacrimile cern depărtările

sângele lasă semne-n pădure

numai timpul ninge neutru

rătăcitor într-un labirint de cuvinte

mai uşor ţi-e să treci o cămilă prin urechile acului...

nu ştiu dacă Minotaurul tăcerilor mă va servi la prânz sau la cină

dar atâta timp cât mai am încă o vocală cu mine

ştiu că firul nu se poate rupe

calea minimei rezistenţe? acesta să fie răspunsul?

atât cuvântul cât şi tăcerea îşi au propiile lor fortificaţii

iar armata care va aplica cea mai bună tactică va învinge

cel mai bun rezultat este remiza

astfel fiecare parte va suferi cele mai mici pierderi

fără a-şi pierde încrederea şi stima de sine

să culegem roadele cuvântului când sunt coapte

şi să lăsăm tăcerile şi-şi desăvârşească perlele

îmbogăţindu-ne bucuriile şi simţămintele

Ariadna ştie că fără firul ei

oricine se pierde

abandonând arma cuvântului înfrânt

şi astfel poţi trece o mare de cuvinte prin noaptea unei poveşti

manuitor de cuvinte

unele cuvinte au sfârşit, dar n-au început

altele încep, dar nu se sfârşesc niciodata

totul depinde numai de stapanul lor

si de ceea ce vrea sa arate

cat de frumoase sunt cuvintele implinite

a caror pulpa-i plina de arome

si miezul tainic ce asteapta zamislirea

caci s-au nascut si au crescut pentru a naste

in scoarta nerostitelor cuvinte

apar fisuri purtand pecetea intrebarii

de ce eu e purtata-n litiera

printesa care va aduce libertatea

farame

din lacrimi am facut ofranda

si pe altarul mortii le-am depus

cand m-au culcat in apa vietii

le-am spus tot ce-am avut de spus

*

sa dormi in apele vietii

si-n moarte sa te scalzi

*

sa inveti incet tacerea

ce-i scrisa-adanc in carne

*

din noaptea-nvesmantata in prapuri grei de ceata

se-nalta peste spaime a biruintei cruce