cruciada copacilor

primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează soarele

pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă

ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave

ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile

dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi

sărutând crengile

şi rădăcinile

cu strădania înfrunzirii

dacă n-ar fi ele, rădăcinile,

mugurii ar rămâne doar o amintire

pictată pe cerul gol şi trist

şi care e misterul acestei cruciade?

nu există nici un mister

e doar încăpăţânarea copacilor

de-a ne reaminti mereu şi mereu

când să cădem în genunchi şi să ne închinăm

seminţei ce va da naştere unui fir crud

dar care va duce viaţa mai departe