We have time

 

 eu mint, tu minți, el minte, ea minte.

 dar e mult mai ușor de suportat o minciună cu picioare scurte și crăcănate

 decât adevărul, așa cum este el în realitate: murdar, cocoșat, bătut, alungat, huiduit

 cum numai aurolacii ce ies din canale mâzgălind luna cu jegul degetelor

 

 un pumn de pastile, un pahar cu apa și eternitatea îți vine în întâmpinare

 ca o pungă argintiu-strălucitoare

 cine intră în canale străbate tot labirintul minotaurului

 depănând firul imaginar care-l ține în viață

 

 the end. și pentru o clipă întunericul inundă sala rupând firul irealului

 aer. cine mi-a luat aerul? vreau aer. să fie lumină!

 și lumina se aprinde în sala tristă și goală

 chiar și cimitirul are mai multă lumină și culoare

 

 copilăria e tărâmul luminii și al poveștilor aducătoare de întuneric

 adolescența e timpul aleilor, a sărutului șoptit și a întunericului dorit

 maturitatea este un rest de care te bucuri între job, o coadă două și ceva treabă

 iar bătrânețea este perioada în care pui afișul „închis pentru inventar”

 

 timpul este un elastic pe care fiecare îl întinde atât cât poate

vitrina cu jucării

la noi în oraş a venit circul. clovni,dansatoare, îmblânzitori, jongleri, magicieni

totul era permis pentru o suma de doi lei. înfiorător de puţin. nu şi când îţi e foame

şi spectacolele aveau succes de public şi de casă. se putea mânca.

dar marea atracţie a circului era vitrina magicianului. intrai acolo şi publicul vedea tot

mai aleas ceea ce nu ai fi arătat nimănui, nici măcar celui mai bun prieten

cu atât mai puţin părinţilor morţi de spaimă să nu îi faci de ruşine

bineînţeles ca am intrat. ca un exhibiţionist. ca un fur de aplauze. dornic de vizibilitate

şi cuvintele mele se revărsau, fără noimă, fără cratimă, fără diacritice

doar ca să fie şi ele prezente, rânduri, rânduri

mâna mea ştergea vitrina de praf, salutând cei câţiva spectatori indecişi

buzele muşcau aerul cu voluptate bolnăvicioasă şi aerul se strecura şuierând astmatic

iar ochii, ochii cei fără cortină alunecau căutând puncte de sprijin

ce spectacol jenant mi-a spus ultimul indecis, la plecare

mai bine recitai ceva. orice. dar tu ai ales să taci. peşte scos din apele sale

deschideai gura doar ca să te afli în treabă şi să hăpăi tăcerile noastre

doi lei am dat... de doi lei m-am jucat... ăsta-i preţul meu...

o jucărie stricată... şi o vitrină goală acum

Viaţa la ţară

Era o vreme când copilăria se mânca cu lingura de lemn din străchini smălţuite

şi laptele prins avea gust de rai tremurând de nerăbdare

iar candela spunea Tatăl nostru împreună cu mătăniile noastre

fânul din pod te învelea în mireasmă de trecute veri ţesând firele de aur ale prezentului

şi felinarul te-îngâna dând pagină după pagină din carţile ce răsăreau la asfinţit

cuminţi ca nişte sfinţi, îngeri păzitori ai poeziei şi-ai depărtărilor

pârâul îşi întindea braţele firave rugându-ne să-l ajutăm să se ridice

şi punând piatră peste piatră ridicam zăgazuri astupînd trecerile cu lutul crud,

neştiitor în ale arsurilor. şi-atunci, plini de curaj dădeam peştilor lecţii de înot

fântânile vorbeau între ele trimiţându-şi veşti subpământene

şi apele aveau gust de poveste cu gheonoaie şi feţi frumoşi ce urcau de pe tărâmul celălalt

ca să ne cearnă serile ostenite şi căzute pe prag

unde esti copilărie...

Ultima noapte de dragoste...

 

 Urgia vine. nu întreabă, nu cere voie, nu bate la ușă. dă buzna

 bate, rupe, sfărâmă și lumea se întreabă, 

 dar nimeni nu mai are timp să caute răspunsuri

 

 dragostea e un cuvânt prea mare pentru omenire

 iar când vine un om purtându-și iubirea ca pe-o crucea mare și grea

 până și muntele Căpățânii spune că nu poate s-o ducă-n spate

 

 Doamne, dacă poți, îndepărtează cupa amărăciunii de buzele mele

 și chiar dacă spaimele mă cuprind facă-se voia ta

 și milă-mi-e de toată dragostea ce va rătăci prin lume căutându-mă

 

 vă vor bate. vă vor gaza. vor spune că v-ați pierdut mințile

 dar dragostea de pe buze nu vor putea s-o strivească cu bastoanele pline de ură

 și-acolo unde ei au scuipat, eu voi veni să-mi las buzele să șteargă rușinea

 

 și împreună vom porni războiul luminii și-al iubirii

 

uitarea

 

 a fost revoluția, știu că a fost un moment dureros, dar timpul estompează

 a fost apoi mineriada care a tocat ultimul fir al speranței

 și am continuat să trăiesc, glumind amnezic

 

 au venit copii cu bucuria și inerentele necazuri: febră, colici, iubiți

 dar am mers la școală, am făcut vaccinurile

 și am continuat să trăim, bucurându-ne de micile momente

 

 a venit toamna cu pecetea morții, cu galbenul de aur al lumânării

 cu tăcerile îndelungate, cu porți scârțiitoare și cu uitare

 și am continuat să trăim cu  speranța neuitării

 

 orice femeie strălucește după ce face dragoste. dar cred că e valabil și pentru...

 

Triptic

 

 peretele meu suferă. tot mijlocul e plin de icoane iar marginile-s goale

 și se uită cu reproș cerându-și dreptul la acoperire

 partea de jos, acolo unde tot omul se chircește doborât e acoperit 

 că e mai comod să nu vezi suferința, dai ignor și uitarea se așterne peste tot

 pe partea stângă am adus verdele clocotitor al clorofilei, să fie și viața de aici prezentă

 iar pe partea dreaptă rămâne să zidesc ispita... voi face loc luciului de oglindă

 ca să răsfrâng micimea și urâțenia ce mă însoțesc oriunde

 iar partea de sus, acolo unde peretele urcă pe tavanul boltit voi lăsa loc gol

 pentru că nimeni nu a reușit să ridice trepte la cer

 de ce totuși triptic?

 pentru că între suferință și izbăvire este închipuirea

 

tradarea... lacrimilor

sa nu ma-intrebi daca sunt ale ei sau ale lui

sa nu ma-intrebi daca am plans sau nu

si daca poti, mai bine sa nu cauti adevarul

am ras atat de mult incat am dat in plans

si amintirile-mi stergeam muiate-n lacrimi

dar ce conteaza... luna e prea plina ca sa vada

adevarul moare. ciudat. nimeni nu pare ca sa vada

ca lumea-i mai saraca si mai goala

aveam si noi un adevar. l-am ignorat si a murit

teoria liniilor paralele

dincolo de cuvinte e doar tacere si dincolo de ea sunt eu

am pornit la drum, vector, neimplicat, fara puncte de sprijin si fara o tinta

finalitatea este marea de liniste si lumina in care fiecare isi aduce obolul de energie pura

din care alte lumi si alte stele se vor naste

conform teoriei, doua  drepte paralele se întâlnesc la infinit

si convingerea mea era ca infinitul meu se suprapune peste infinitul tau

astfel incat noi sa ne putem intalni atunci cand va sosi momentul

tu erai punctul de emergenta stabil eu eram vectorul cuvant

si intre noi un intreg spatiu euclidian perfect pentru intersectii infinite

si cu toate acesteastapaneam deplasarea spre rosu...

și știu că voi primi o veste

 

 cuvintele se strâng la sfat să hotărască ce și cum să-înfățișeze

 iar vestea caută să mă ajungă...

 

 nu se publică. nu ai audiență. nu ești vandabil.

 am răsuflat ușurat. îmi era teamă că e Moartea-n telefon,

 cu toate că ne-înțelesesem să mai aștepte

 

 filele se usucă și cad... cuvintele plâng în streșini

 e toamnă... nu, nu a patriarhului

 e o toamnă banală și tristă ca multe altele

 

 copertele caietului, semnul de carte, creionul bont

 mașina de scris, noaptea, liniștea, somnul

 totul se prelinge în uitare. ar mai fi testamentul... dar cuvintele sunt prea obosite

 

 și dacă mâine va mai fi... poate mâine...

  

să nu uiți Darie!

 

 cât o să fim noi la biserică să dai de mâncare la vite, la orătănii și la porci

 să nu sufere în sfânta zi de duminică

 că ele n-au nici o vină, și-apoi cum or să arate la tăiere?

 

 poate vor veni oameni să te ispitească cu vorbe meșteșugite

 să nu-i asculți, să-ți înfunzi urechile cu lână și să-ți vezi de ale tale

 că noi ne vom gândi la tine ca să treci cu bine peste încercări

 

 și mai ales să nu te pierzi printre paginile cărților sau revistelor  

cuvintele sunt pline de poze ascunse și pozele se îmbracă în cuvinte frumoase

 dar nimic din ce-i al omului nu-i plăcut în fața cerului decât dacă lăcrimează

 

 și mai ales, să nu uiți să te culci. nu aprinde felinarul.  noi nu avem nevoie de lumină

 lumina atrage răul, și gândurile se strâng la lumină ca fluturii. noi am plecat. ai grijă de tine.

 și sunt cinci ani. poate că m-au părăsit. poate că nu-i meritam. sau poate că...

 

 așa se strâng apele... rânduri, rânduri, și urcă domol treptele cerului

Menaj a trois

de obicei evit sa folosesc cuvinte mari, dure,

dar asta nu inseamnă că ele nu există

pur şi simplu sunt momente când le ignor. dar nu şi azi

lucrurile cele mai interesante mi se întâmplă de obicei în pat

cumva între noapte şi zi, cumva între viaţă şi moarte

când am simţit că nu sunt singur. eram eu, nefiinţa şi fiinţarea

şi ambele, atât Moartea cât şi Viaţa căutau să-mi intre-n voie

ridicându-mă până la incanderscenţă şi deconectându-mă până la rapaos

jocul în sine e dureros pentru că pierzi controlul asupra lor

mai mult. vreau mai mult. ceream cu decenţă şi impertinenţă

balansând între o tăcere şi o vorbă de hulă

până când ceea ce trebuia să se înrâmple s-a întâmplat. dar am primit un răgaz.

şi-acum ştiu ce mă aşteaptă

lunga noapte fierbinte va fi preludiul

unei eternităţi reci, plină de uitare şi incredibil de rece

cuvintele nu ţin de cald... dar nici tăcerile

lampa fermecată și duhul memoriei

 

 să fie lumina! și atunci am văzut trupurile ostenite

 strălucind în roua bucuriei împărtășite

 și răsuflarea curgea alene

 și atunci am înțeles că este bine

 

 o clipă de singurătate! și orele plecau în pribegie

 convoi gârbovit, ducând puținul salvat

 și cerurile plângeau tăcut

 și m-am bucurat regăsindu-mă viu printre vii

 

 cântă! și frunzele țeseau vălul pe care stelele clipeau

 trilurile punctau diminețile senine

 iar adierile purtau notele până dincolo de noi

 dincolo de liniștea de început a ninsorilor toarse

 

 a fi și a avea, două puncte cardinale ce se supun

 marelui eu, steaua cardinală

 sub care carnea tremură de spaima uitării

 și amintirile se destrăma, ceață purtată dincolo de întuneric

gândeşte-te ce vrei şi învaţă să ceri

iniţial aveam totul clar în minte, asemeni chelarului

dar încet-încet am început să pierd cheile

şi am ajuns în faţa uşii fără să mai ştiu de ce. şi mai ştiu

că nimeni nu-mi poate spune dacă am pierdut sau nu.

eu trebuie să aleg...

nu loviți! nu ne loviți! protestăm pașnic! si apoi...

se face întuneric. ceva nu merge. cineva e greşit

ori viaţa asta a încurcat rolele, ori scenariul are goluri.

dresură de vise cu ochii crăpaţi

au fost gânduri aşternute printre rânduri

dar cine s-ar fi gândit, cine ar fi crezut că visele mor

de bătrâneţe, de epuizare, de atâta aşteptare

ce pot alege oare?

am visat pace socială... eşti banal omule

scapă de limba aia de lemn, scuipă aşchiile în foc

şi lasă pacea socială şi dreptatea şi iubirea

aceste lucruri nu sunt făcute pentru pământ

aici suntem într-un centru de reeducare.

calm down.

eu am răbdare

 

 moartea știe și m-așteaptă și nu vrea să încurce lupta dreaptă

 la dreapta și la stânga cuvintele se-așează

 și-n sinea mea le adresez îndemn care îmbărbătează

 

 linia vieții, un surâs, renaștere în tăcere

 pentru cei mai mulți linia vieții este continuu ascendentă

 indiferent dacă urci un munte, o zi, o idee

 pentru ceilalți, linia vieții este o șerpuire continuă

 meandre pline de osteneală prematură

 stagnarea se îmbrăca în surâs, ascendența naște surâs

 și liniștea își poartă singură de grijă adunând vreascuri cuvinte

 pentru rugul de ofrandă, cuib al renașterii din cenușă

 

 cuvintele pornesc. tropot, spaimă, cavalcadă năucitoare

 pe câmpul de luptă spaimele își dau duhul

 și da. am învins și de data aceasta. acum poate să se aștearnă iar uitarea

 

Din taina funigeilor topiți în noapte

 

 Nu. Cuvintele nu mai contează. Așa că poți să spui orice. Nu mă rănești

 Uitare.

 Nu poți spune așa ceva. E inuman. E răutăcios

 Ignorare

 Tu? Tu să mă ignori? Cu ce drept? Cine îți dă voie?

 Abandon

 Eu nu am fost abandonat așa că nu-ți permit. Și nici nu am abandonat

 Luptă

 Știi bine că eu nu lupt. Îmi repugnă. Sunt pacifist convins

 Singurătate

 Eu nu sunt singur. Sunt înconjurat de cuvinte. Ele știu să aline, să vindece

 Ele mă încurajează și mă ajută 

 Cuvintele pot fi la fel de goale ca și sufletele

 Nu. Cuvintele mele nu sunt goale. Zemuiesc, pulsează

 Și armură e tot un cuvânt... gol, ruginit

 Adio

 Nu poți să pleci. Nu ți-am dat voie. Unde dispari?

 Cum? Zâna Funigeilor? Tu ?

de unde izvoraste dragostea?

iubeste-mi cuvintele caci ele imi imbraca trupul si tacerile

iubeste-mi tacerile caci ele ma spala de toate vrutele si nevrutele

iubeste-mi trupul caci din el izvorasc bucuriile si cuvintele

iubeste-ma si vei inflori intrebandu-te unde sunt

dincolo de cuvinte sunt eu curcubeul

si dincolo de mine sunt toate tacerile si uitarile

dar lumina? vei intreba cautandu-ma sub mantia neagra

acolo unde noaptea se strange iernand

daca mi-ai da coaja la o parte

ai gasi ceea ce nimeni nu a vazut, miezul negru pulsand spasmodic

vei dori sa gusti nefiinta ce se zbate dar stii bine

ca nimeni nu a mai apucat sa spuna gustul

cotidian

 

 serata s-a terminat. e timpul să mergi acasă

 și mai aveam atâtea de spus

 convins că rădăcinile mor fără mine

 iar drumul meu urma doar poteca lunii

 aceeași, de mii de ani ce când luna e la apogeu

 

 Bono a mers la Elisee să se întâlnească cu Macron

 problemele ONG-ului erau mai importante decât problemele mele

 și ascultam radioul în timp ce așteptam la semafor

 dar se pare că străzile preferă sensurile giratorii

 căci depinzi doar de circulație nu de semafor

 

 Denzel Washington urmărește scenariul filmului

 eu am o problemă cu înghețata de ciocolată

 și seara se strânge sugrumând amintirea 

cu toate că aveam atâtea der spus

 dar poate că va mai fi o zi, încă una

Ce mult te-am iubit

 

 Din adâncul copilăriei te zăream departe,

 erai frumoasă, misterioasă și incredibil de... gustoasă

 te vedeam, te visam și știam că ne vom întâlni cândva

 

 Îți simt parfumul purtat de lumina lumânărilor

 îți zăresc umbra sprijinită de pleoapele strânse

 și știu că da, dar nu știu când și mă bucur, respir

 

 Acum te apropii fără nici o reținere

 suntem predestinați precum foamea și mâncarea

 suntem hărăziți precum trupul cu răsuflarea

 

 dacă atunci erai vie, erai frumoasă și apetisantă

 astăzi văd ceea ce mulți au văzut cu mult înaintea mea

 nimicul învăluit în straie cernite

 

 și de acolo, din adâncuri, doi ochi de foc ca o tăcere

cândva, o margine îndepărtată

  

 da. eu am auzit ursitorile țesând în cuvinte pierdute ceea ce numai ele știau să facă

 și chiar dacă am uitat mare parte, știu că nu eram sortit să fiu buricul pământului

 acela fusese destinat altuia mai norocos, fiul preaiubit al Parcelor

 iar mie, drumul, sortit mi-a fost să-l calc și să-mi iau urmele să nu se știe

 zigzaguri, arabescuri, cercuri și uitări, aproape și departe, aici și dincolo de zări

 poate că totuși umbra mea, nelestata, se va ridica dincolo de eul anchilozat

 depășind tărâmul spaimelor, trecând de cealaltă parte a fricii

 pentru că libertatea nu se rezumă nici la formă și nici la fond

 ea este o rețea de trăiri ce unesc centrul și marginile într-un tot uniform

amintiri din copilărie

 

 multe fotografii capătă o tentă gri pearl ori sepia sau se estompează

 dar amintirile mele sunt gri mucegai ca și cozile de noapte

 vara dormind pe o ladă de lemn, iarna suflând în mănuși și-așteptând să vină

 

 dar și strada era plină noi, de leapșa, fotbal, tenis cu piciorul, de-a ascunsa

 și țară, țară vrem ostași... abia mai tarziu am văzut ce înseamnă  armata și frigul

 dar aceea deja nu mai e copilărie și totuși, conserva chinezească de carne de porc era bună

 

 copilăria însemna și matineu la cinema când aveai de ales între a citi o carte și a o vedeam pe ecran

 dar cât de dulci erau degetele când dădeam foaie după foaie până târziu în noapte sub pătură

 și străzile pavate cu piatră cubică de granit strigau a singurătate și bordurile de bazalt răspundeau

 

 dar cel mai frumos era iarna când mergeam la colindat numărând din doi în doi

 covrigii, nucile, merele și mărunțișul păstrat în buzunar până la o nouă expropriere

 mărunțind zăpada ce murea frumoasă și albă pentru ca noaptea să-și oglindească gerurile

 

 a fost odată ca-n povești a fost ca niciodată, o noapte cu brad arzând, 

 cenușă îmbrăcată-n ciocolată... toată.

 

am luat fericirea și mi-am pus-o-n buzunar

 

 de cele mai multe ori stau și mă gândesc unde este, o pierd din vedere luat cu altele

 și ca să evit sincopele astea, am zis că mai bine o port în buzunar

 numai să nu uit când duc rufele la spălat

 pentru că un act îl poți reface, bani îi poți schimba la bancă, 

 dar fericirea, pe ea, de unde o mai iei? 

 

 să te ridici ca fumul alb al iernii

 când nimeni și nimic nu-ți simte spaima

 

 și când n-o să mai fiu, ce-o să se aleagă de fericirea mea

 merită oare să mă însoțească ascunsă în buzunar?

 mai bine ies în stradă și o ofer

 sunt atâția care ar vrea un strop de fericire

 ciudat. stau de un an în stradă

 și nimeni nu o vrea

 hei oameni buni, 

 nu vrea nimeni un strop de fericire?

asfințit într-un azil de bătrâni

 

 felia de pâine cu gem se ghemuiește lângă cana cu ceai călduț

 pe pajiștea din fața cantinei frunzele uscate caută ochiuri de lumină prin iarbă

 iar tăcerea încearcă să se strecoare prin geamurile închise

 

 amintirile își târșâie picioarele printre bănci abandonate

 bastoanele își trag sufletul rezemând câte o tăcere

 și se pare că toamna deja așteaptă la poartă

 

 soarele trage cu ochiul să vadă ce se mai întâmplă prin camere

 dar fotoliile își strâng brațele înfrigurate pe sub pleduri uzate, cumva acuzatoare

 și-atunci, soarele rușinat își face de lucru strecurându-se după deal

 

 nici anul asta… par a spune ridurile strânse grămadă prin colțuri

 guri înghețate mușcă sfielnic feliile cu gem… 

 cândva eram doar lapte și miere, par a spune ochii obosiți

 

 candva…

dincolo de tăceri sunt cuvinte

 

 noaptea a trecut ca un buldozer lăsând în urmă resturi de vise strivite

 și multe, multe așteptări inutile.

 așteptările mele au fost oare prea mari? 

 frustrările mele au ținut capetele de afiș ale zilelor negre? 

 nu știu. și nici nu cred că interesează pe cineva

 știu doar că mi-am dorit mai mult dar nu am reușit să lupt pentru toate acestea

 sau poate că lupta mea se duce în alt plan. 

 slăbiciunea, nonviolența, iubirea pentru aproapele, 

 toate acestea la un loc m-au adus în acest punct în care mă aflu acum. 

 și cât mi-aș fi dorit să zbor.  nu. 

 nu zborul cotidian către o altă zi, ci zborul definitiv 

 zborul către alte imensități, către alte cuvinte, nedeslușite.

 

 vor trece alte vieți, se vor așterne alte tăceri

 și poate, cândva, cineva, se va ridica din noapte întrebându-se

 unde sunt toate cuvintele promise?

 

mâine ne despărțim, deci…

tristeți  corozive

 lasă-mă să-ți spun ce cred, chiar dacă știi:

 da. sunt fericit. că am iubit și am plâns

 asemeni fiecărei zile ce-și ascunde ochii înroșiți

 am zămislit și am purtat pe brațe

 așa cum numai dulcea adiere 

 mai poartă-un puf de păpădie

 pe drumuri am pășit și am purtat alți pași în spate

 ca și pământul ce sărută talpa fără să regrete

 am adus zâmbete și lacrimi

 am împărțit cuvinte și tăceri

 m-am încruntat și-am și greșit

 dar toate acestea sunt trecut, uitare

 și-acum, asemeni matelotului care strivește orizontul

 mă-întorc să-mi iau la revedere de la tine

 și să îți mulțumesc din suflet

 că ai fost darnică cu mine viață… le revedere… deci

 

Jocul cu moartea

 

 Primul pas în acest joc este înstrăinarea

 Astfel încât nici măcar asfințitul să nu te mai recunoască 

 Soare călător

 

 Apoi urmează încrâncenarea

 Când le spui tuturor norilor să se lăți-lungească ocupând cerul

 Și-alungând printre ploi soarele, stelele

 

 Cel de-al treilea pas e dureros pentru că e pasul uitării

 Când fiecare brută trebuie să uite totul: trecut, chipuri, destine, suferință

 Și cu inimă împietrită, să se întoarcă cu răutate în priviri

 

 Urmează pasul al patrulea sau pasul întărâtării

 Când neputința își strigă nemulțumirile și se roagă soarelui să răzbată

 Dar noriilor, brutelor, li se spune că lumea e lor și trebuie s-o apere de lumină

 Al cincilea pas este pasul confruntării când brațele se ridică

 Unele pentru a binecuvânta și altele pentru a lovi

 Și din toată această aglomerare de ură și disperare răsare sângele șuvoi

 

 Pasul al șaselea, și ultimul este un menuet cu moartea

 Când lumina se stinge odată cu ultima răsuflare

 Și bastoanele se ridică binecuvântând ofrandele aduse hulpavei

 

 Minciuna, totul este scenariu inutil și grotesc căci moartea e sătulă

 Ei îi trebuiesc perioade lungi pentru digestia tuturor morților

 Numai că lumea nu mai are răbdare

 

 

intre traire si candoare - between old age and candor

cazusem intre rautati, frustrari si asteptari
si viata-mi era chin si penitenta-n van
zilele imi treceau frunze uscate cautand rigola
traiam mergand cu spatele-inainte, 
lipsindu-ma de viitor

tu m-ai oprit si-n vorbe-ai pus si smirna si aloe
si inimii i-ai spus ca sa ma ierte
mi-ai pus coroana mainilor pe frunte
si impreuna incercat-am suferinta
si gandurile le-am dat la darac

cauta un batran sa-ti spuna ce e viata: 
ca-i paradis si iad in ochiul tau
iar un copil sa-ti spuna cum e ziua
in care te oferi suras si zambet
caci altceva nu ai

trezeste iar la viata copilul ce se zbate-n cusca vietii
si-incepe sa devii batranul intelept
caci viata este darul ce-l primesti din mana-i sfanta
si e pacat pe intristari cu jale sa-l risipesti
gaudeamus igitur


between old age and candor

I fell in the midst of anger, frustration, and expectation
and my life was just torture and penance
my days passed like the dried leaves to the sewer
I was going with my back to the front,
lacking all my future

you stopped me and put the myrrh and aloe
and you told to my heart to forgive me
you put your hand on my forehead like a crown
and together we tried the suffering
analyzing all my thoughts

you have to look for an old man who will tell you what life is:
because for you it's paradise and hell in the same time
and look for a child who tells you about the day
in which you offer yourself as a smile 
because you have nothing else

awakens again the child struggling to live in the cage of life
and you begin to become the wise old man you want to be
because the life is the gift that you receive from His holy hand
and it is a pity to weep him in sorrow and to waste him
gaudeamus igitur

surâzând ca o închisoare, patul

oh, Doamne. sunt îndrăgostit.

rostite, aceste cuvinte îmi par străine

dar știu că patul mă așteaptă

să-mi macine îndoielile

și să-mi întunece zările

da Doamne, e a mea.

și tot patul e cel ce-mi îngâna răsuflarea

mare de foc într-un pustiu de gheață

trupul ei mustind abandonare

și al meu cerșind îndurare

iată Doamne, minunea minunilor. copilul

e cel ce leagă două trecuturi într-un viitor

acum, noaptea gângurește cuibarindu-se-între perne

și rămân depănând sunetele

ce-mi vor legăna liniștile

nu mai are nici o importantă acum,

patul e rece și dușmănos

cândva vibram ca o vioara în noapte

acum răsuflarea mea e atât de lină

că nici nu mă regăsesc de multe ori

noapte luminată uitare

jumătatea mea, jumătatea ta

 

 eu am o jumătate de lume, noaptea. tu ai o jumătate de lume, ziua

 oricât de mult te doresc, niciodată lumea ta nu-mi va fi accesibilă

 la fel cum nici a mea nu îți poate fi, dar idea întregului alină

 

 lumina din mine tânjește după lumea ta, 

 tăcerea din tine arde toată lumea mea

 amalgam din care poți împleti firul iubirii ideale

 urmează-mă îmi șoptești dar întunericul nu poate fi străpuns, e prea adânc

 dar lumina nu cedează, ea știe că orbirea îmbracă întunericul

 și gustul sângelui desenează linia buzelor

 

 Doamne, de ce ai lăsat jumătățile pe lume?

 de ce ne-ai osândit la căutare 

 lăsând disperarea să ne macine în moara ei?

 

notele sărutului

 

 aria iubirii începe cu notele firave ale sărutului

 dar nu toate sunetele sunt sortite viețuirii

 sunt sunete ce mor încă din fașă

 la început, sărutul pipăie aerul

 și moare fulgerat

 

 apoi vin recitativele

 când noaptea se umple de simfonia trăirii

 și cerul arde, carnea arde, plămânii ard

 iar dincolo de dorință, spațiul se golește făcând loc ariei

 în care sărutul se împlinește pe sine însuși

 trupul vibrează, suflarea rezonează

 și aerul își potolește strigătul

 

 fulgerat de moarte

 aerul pipăie stânca răbdării

 sunetele prind iar viață, mai întâi un susur

 apoi mare dezlănțuită, furtună despicând tornade

 și când ultima răsuflare cade cortină, trupul se regăsește, mustind

 

 săruta-mă, săruta-mi trupul și aria uitării mă va legăna în moarte

atât de dureros, auzul

 

 să ard în tăcere, să scurm în cenușă și casă să-mi fie o zi fără ușă

 să între, să iasă, furtuni și-înnoptări când viața-mi împarte tristeți și-încruntări

 

 eram în burta chitului, atât de aproape și-atât de departe

 că nici nu ai crede că duc chițu-n spate

 aud cum lumina scâncește să intre și viața mă ceartă în zeci de cuvinte

 adună-mă din tăceri și închide-mă-n minte

 

 te aud cum șoptești, și-ți aud tunetul Doamne, aici este noapte și lumea chiar doarme. 

 se-închină la idoli mânjiți pe hârtie și-n vise ei văd cum norocul adie

 desparte-mă Doamne de Iuda din mine, și aruncă-mă între tăceri

 dar lasă-mi Doamne cheile uitării să mai mi-aduc aminte de sunetul de ieri

 

 dincolo de mine sunt cuvinte și dincolo de ele sunt alții asemeni mie

 căutători de comori abandonate, uitate

 zâmbetele nu sunt sunete dar le îmbracă-n aură și inima răspunde oricărui curcubeu

 lăsați-mi patima plânsului căci numai auzindu-mi suspinele pot spune: văd Doamne ce-i săpat în mine…

departe în mine văd lumea dormind, aud firul cum creşte lumina desfrunzind

copilul din mine e mort

 

 m-am trezit buimac, mirosea a mort în jur

 cu toate că soarele își făcea datoria cu prisosință și lumina spăla temerile

 ceva nu era în regulă. mi-am pipăit inima și ea era cu ale ei

 mi-am pipăit ochii, nasul și urechile

 aș fi putut striga: acum văd

 dar nu știam ce văd

 și nu mai știam ce aud

 iar nasul mă avertiza că ceva nu e în regulă

 pipăiam, știam ce pipăi dar curiozitatea se evaporase

 târziu, am realizat ce s-a întâmplat

 golul din mine plângea

 încet, suspinând

 și nu-și mai găsea preaplinul

 

 când copilul din tine pleacă departe

 e semn că și rostul tău

 rătăcește 

 cu dor de ducă

te-am visat

 

 și-n visele mele prezentul avea căldura palmelor căuș

 ce se odihnesc pe marginea amăgirilor

 doborâ-m-ar îndoielile din cerul cu gust de carne crudă

 

 fluturii se coc  în alveola stomacului

 și-și iau zborul, stol de regrete ce n-au eclozat

 despărțind viitorul de prezent

 

 dincolo de mine e câmpia pârjolită a neputințelor

 poate că un cuvânt ar fi izbutit să spargă tăcerea ce ninge cenușă

 dar nu toate cuvintele știu ce-înseamnă zborul

când soarele-și întinde brațul

  

 nevoia de atingere, o mică satisfacție

 cu care orice om copil se-îngână când adoarme

 

 ochii, ferestrele sufletului, odată deschiși

 nu mai pot stăvili șuvoiul de întrebări și sentimente

 

 credeam că doar curiozitatea se ascunde în spatele tactilului

 dar degetele mele încercau atingerea ușoară a coardei sensibile

 

 iubește-mă cum numai eu mai știu iubi

 și scrie-mi epopei pe pielea-încinsă și-așteptândă

 

 tot ce-i creație așteaptă mângâiere

 și-o vorbă susurată cu dragoste deplină

oare de ce mă caută lumea doar ca să mă insulte?

 stau liniștit în fața televizorului. e închis de-o veșnicie.

 dar nici așa nu sunt în siguranță.lumea tot vine peste mine

 join us! am scos bateria de la telefon. e liniște...

 

 am văzut oameni. era un ziar de demult.

 acum dacă ies pe stradă văd numai mutanți conectați

 încerc să-mi amintesc  când am văzut ultima oară un om citind

 

 cartea ucide! mai bine fără. țara te vrea prost!

 ei nu se mai uită în jos. acolo sus aerul e respirabil, ca și motocania

 și manualele școlare este un subiect intens... au conchis

 

 camera mea s-a zidit în tăcere

 cărțile stau cuminți pe rafturi și-și așteaptă  moartea

 voi rămâne cu ele. dragostea nu mai are loc. nici lectura

 

 cred că am greșit titlul. lumii nu-i pasă.

în expectativă

 sunt gata să mor

 dar ochiul din ceafă-mi șoptește:

 mai stai cu mine

 ridic  piedica

 și roata se-nvarte

 ducând butoiașul spre altă-amăgire

 un șir de cocori

 un alt anotimp

 și lumea ce-aplaudă tâmpla

 din tâmplă-mi răsare un alt anotimp

 cu trena-i de frunze și moarte

 o piedică strică tăcerea din jur

 și ploaia-mi închide

ochiul din ceafă

dependent emoțional

 

 glasul tău, țipătul, urletul

 îmi umple sufletul de pace și liniște

 asta înseamnă că ești aproape

 că-ți pasă, că suntem vii

 

 nu mai alerga (după alte femei... opțional)

 te vreau întreg, fără lipsă la gramaj ( cele 21 de grame esențiale)

 și mai ales, mai ales... mi-e frică să nu te rănești

 așa că nu încerca să faci ceva...

 

 lumea s-a luptat și luptă pentru eliminarea sclaviei

 ca sclav, îmi poți lua hrana, odihna, viața 

 dar visele rămân ale mele marcă înregistrată

 ca sclav emoțional depind de tăcerea sau urletul tău

 

 într-un ocean de liniște, pot gusta libertatea de a muri sau de a trăi

 fie mie dorința de-a tăia cordonul ombilical

prizonier în regatul tăcerii

 

 devenisem periculos, tăcerile mă ascultau smerite

 și le era frică, puteam să le cuceresc

 așa că m-au încercuit

 m-au îngenunchiat și mi-au cerut

 să vorbesc

 dar primii luați au fost ochii

 să nu mai văd ce-i în jur

 apoi mi-au luat dinții să nu pot opri șuvoiul

 și la sfârșit mi-au luat mințile

 rătăcitor, pipăind drumul

 și revărsând potop de cuvinte fără rost

 am fost lăsat în libertate

 scăpaseră de-un incomod care putea tăcea

 mai mult decât tot regatul

 

 cine sunt? unde sunt? în ce timp?

 

dialogurile însingurării

spune-mi ceva frumos

 aș vrea dar nu știu prea bine ce și n-aș vrea să rănesc

 spune-mi că...

 ai o casă frumoasă, ai o mașină super și îmi plac toate lucrurile tale

 ceea ce dovedește că ai gust

 știu. am gust, am miros, scot sunete și pot fi pipăit

 îmi plac postările tale pe facebook și pe twitter

 s-ar putea să-ți placă și patul dacă ajungi în el

 și bucătăria, și micul dejun preparat

 și barul și biblioteca

 și cred că nici prezervativele nu-s chiar așa de urâte

 vezi? știam că o să te superi. din cauza asta...

 nu văd... tăcerile m-au orbit

 și cuvintele, cuvintele s-au îmbrăcat cu trupul meu

 ducându-mă de nas

 eu nu știu să vorbesc așa ca tine, dar 

 darurile se dau de Paște și de Crăciun adică la naștere și la moarte

 de ce ești așa de rău

 eu? rău? glumești

 cum poți spune despre cineva că e rău dacă nu îl cunoști?

 îmi știi casa, mașina, hainele

 dar pe mine, pe mine mă cunoști? dacă aș dispărea ce ar rămâne în urmă?

 

și l-am simțit în pântece

 

ploaia își face de cap, se strecoară ca o șoaptă

părăsind burta norilor, prăvălindu-le dorurile

până când tunetul, înfiripat despică cerurile

cu un dangăt de clopot mic

cu un zbucium 

 cu tăria spăimoasă a avalanșelor

 și cerurile mi-au vorbit

 cu tăceri spintecate de lacrimi 

 cu morți nejeliți, cu spaime nemeritate

 cu vieți risipite și cuvinte uitate

 mai dați-mi o tăcere

 să-mi cern toate amintirile

 și tunetele

și ploile cu tot potopul regretelor

mă vor urma

 

undeva departe... marele clopot așteaptă 

să-mi fure trupul lăsându-mi auzul