adâncire vs înălţare

cine învaţă tâmplarie ştie cum să croiasca o cruce

şi mai ales ştie cum să-i încerce trăinicia

proptind-o în pragul istoriei

să rămână mărturie

cine învaţă iubirea de mic, ştie să-şi deschidă inima

nu ca măcinare a lumescului în care ecoul moare

nici ca surpare într-ale vorbelor goale

nici ca mustire bolnăvicioasă

cine învaţă tăcerea trece pe sub căldura pleoapelor

mersul nemuririi dintr-un mugur în altul

până când verdele deschide calea

noului. reinventâdu-l

urcarea pe cruce a iubirii

nu poate să sufere geluirea durerii

şi de aceea, aşchii înmuguresc

în colţul buzelor…

oraş respingător

te-au năclăit cu bale şi scursuri

zidindu-te în plombe şi în gropi mizere

zăpezile cu cenuşiul lor murdar

îţi ară riduri în tăceri şi în uitare

nimicul lor ţi-e pecete în carne

şi soarele-şi fereşte razele de-a ta cangrenă

pereţii tăi se macină în purulentă iarnă

şi-n vară lepra şi-o ascund

oraş frumos cu răsuflarea-n valuri

şi vise strânse pe-un catarg uscat

trecutul se chirceşte printre pietre

iar viitorul e o agonie de abandonat

scrisoare de ramas bun

“invadatorii români s-au întors”

e doar un ciot dintr-un articol amar

pentru ca acolo unde se-ntorc mortii de pe o parte pe alta

nu-s decat radacinile pelinului

uscat de atata uitare

candva, cu siguranta, va veni si ziua in care

o natie invadatoare

isi va lua la revedere parasindu-i pe cei asupriti...

noi cei care ne-am sters picioarele la poarta istoriei

vom deschide usa prezentului strain

si-nvartind stingheri uitarea intre degete

ne vom lua la revede

plecandu-ne ochii muti

sa ne cautam drumul, morti de atata invazie

duminică

de ce te temi? lumina nu răneşte

nici floarea cu-ntristata-i scurtă viaţă

nici norii călători prin timpuri

şi nici tăcerile care-au murit odată

iertată fie neştiinţa

ce pasul ţi-a purtat tot mai departe

te-ai depărtat de mâna-ntinsă

şi neputinţa ne desparte

sâmbătă

e linişte în jur şi este soare

aş spune că mi-e viaţa nenuntită

bobocii sparg să îşi consume seva

şi-n rădăcini mai plânge-a înserare

să îmbrăcăm la jumătate drumul

parte din mine cel ce dau

şi altă parte pentru cel care primeşte

secretul împlinirii ne-ntregeşte

la noapte ne vom întâlni lumină

tremurători căci întunericu-i prea mare

călca-vom frontierele-n tăcere

sunt drumuri care urcă sau coboară

vineri

ziua de azi are culoarea morţii

mi-e sângele coroană-n crucea zilei

cuvintele se pierd printre tăceri icnite

iar soarele-a plecat spre zări cernite

joi

sărută-mă să terminăm povestea

grădinile se vaită sub al nopţii văl

bat drumuri ce ascund micimea

iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?

zdrobită carne într-un colţ de caldarâm

îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane

iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită

şi-alegerea-i dictată doar de spaimă

capăt de drum, uliţa prăfuită

catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă

şi-n pântece de piatră ne zidim

se surpă templul ce-l purtam pe umeri

eliberându-ne-n lumină ne clădim

miercuri

plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit

cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut

de strajă necuvintelor să staţi

ca să culegeţi taine din cuvânte frânte

mă rog să vă găsească-nariparea

dar toropeala urcă igrasie-n voi

marti

eu stâlpul porţilor ce nu au prag

mă-împart între ce-a fost şi ce va fi

fecioare despletite las în urmă

şi taine ne-ntrebate-n faţa mea

toarcerea tainelor

împletirea versurilor

deşertăciune

ziua de luni ...din săptămâna asta...

„iată visătorul!”

cine-ar fi crezut că visele pot ucide atunci când le destăinui cuvinte?

visele mele-aveau aripi,

cu ele spintecam tăcerile, tăriile

şi carnea versurilor

acum, după ce mi-au smuls penele

iluzia zborului planat

renaşte

printre sunete...

şi-a fost o moarte şi apoi am înverzit

 „nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”

nu am fost demn de-nşiruire şi descântec

tăceri bolnave săgetau în gol

şi rădăcinile-mi trăgeau din cer nămol

toamna mă poartă colb încărunţit

nespusele se rup din rostul lor

jur împrejur numai cuvinte sparte

zbateri deşarte

moarte

si mi s-au dat trei...

diferenta dintre o viata reala si cea imaginara este de circa doua ore

un interval in care sunt adunate evenimente de-a valma

nerespectand aliniamentul careurilor de fuga

in adancul vietii mele magii-mi inchinara daruri,

fiecare cate unul, fiecare din ce are:

cupa plina cu durere, picatura de placere si o grea eternitate

acuzat de lacomie

luat-am darurile toate, ferind lumea de alegeri

de caderi si de pacate

cu durere bea-voi cupa zilelor ce ma urmeaza

bucuria o las lumii roua inpodobind lumina

presarand eternitate peste viata ce-nceteaza

deci alunga-voi frica ce-si face loc in mine

ghetar ce lasa-n urma carcase de minciuna

si-oi rasari in urma-i purtandu-ma in brate

rătăcind malurile...

am pus mâna pe Biblie

şi palma mi se-afundă-n milenii de citate

chiar dacă jur pe tot ce am mai sfânt

inima mea continuă să bată

ne-ai spus: sunteţi Dumnezei!

şi lumea se-nfăşoară-n jurul meu

cer plin de vise şi iluzii

stele căzătoare

eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa

şi urmele mele trasează meridiane şi paralele

între vieţile sfinţilor şi ale chinuiţilor

tăvăliţi în minciună

Doamne, Adevărul a murit demult

mormântul lui, temelie la zidul Grădinii Paradisului

se năruie, măcinat de-ndoială

căci nu ştie cine-i va conduce turma?

Viaţa se zbate să-şi vândă trupul

ca să aibă ce pune pe masă copiilor

şi toate ideile frumoase

cad răpuse sub măciuca bestiilor

lumea se-ntreabă cine plânge roua din zori

unii dau vina pe îngeri

alţii spun că mama Geea ar fi

dar nimeni nu vrea să se uite la streaşina cerului

Graalul nu e nici cupa din care-am închinat la ultima Cină

nu e nici potirul în care-au picurat rănile voastre

şi nici măcar pântecul ce-ar fi ascuns Viaţa

El e doar durere întrupată în care dimineţile

lasă ofrandă de lumină, sângerândă...

undeva, uitat...

aici zace toată istoria,

cumva zidită, mai mult uitată

dar cu siguranţă, nedorită

când Domnul a zidit Grădinile Paradisului

El ne-a dat de-nţeles că toate aceste minuni se află înăuntru

nicidecum răzleţite pe-afară

la-ndemâna vijeliilor

ce tărâm poate fi mai tainic decât cotloanele sufletului

acolo unde nici tu nu primeşti mereu bilet de voie

ci numai atunci dacă ori când te ridici

la-nălţimea seminţelor

cumva ostenit de greaua-i sargină

Dumnezeu a aruncat vopselele

lăsându-ne singuri

nemaivoind să gândească

la toată rătăcirea

sunetele plâng la uşă

şi se cer în casă

fericite să-mi lingă sufletul

cine are urechi de auzit să audă

cine nu, să se rătăcească

departe de tine, o parte din mine

caută, sapă, ca să dea de apă

apă vie de izvor

ca să spele-al său picior

de-al călcatului păcat, pe-nserat

povestea unui fulg de nea

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ”

fiecare strada isi inghesuie sufletele in trupuri umblatoare

orice casa ascunde cel putin o lacrima ferecata

si fiecare nor reflecta o pleoapa cazuta

ridica-voi sabia iubirii in lumina

navalind in viata voastra

si spintecand de-a valma toate spaimele

toate suspinele si toate nespusele

voi taia chingile incremenirii

redand zambetul buzelor chinuite

stiu ca e greu, stiu ca fiecare zambet

se sufoca sub un munte de tristete

dar primavara nu poate veni

daca nu moare

taria frigului din voi.

dialog?

surprinde-ma cu ceva deosebit

ceva de care nici macar eu sa nu fiu in stare

cu ce oare as putea s-o surprind
cand ea vede transfigurarea sapata-n rictusul fetelor?

requiem for a dream ar suna a provocare

dar visele nu mai ajung sa se nasca

sfarsesc in canalul colector al chiuretajelor istoriei

acolo unde e doar linistea, suspect de multa

sau poate ca o ultima scrisoare

poate ca ar merge daca nu ar suna atat de telenovelistic 

dar nici macar foaia de hartie, ultima din viata asta

nu vrea sa participe la sacrilegiu

deci cu ce as putea sa o surprind?
cu o moarte prematura? neanuntata pe nici un post de televiziune

cu o uitare amorfa cat un canal colector necuratat

sau poate ca si ea s-a saturat sa se priveasca in oglinda

cred ca am s-o invit la viata.

sa dansam amandoi sub o ploaie inegala si ineficienta

sa vada si ea cum e sa tanjesti, sa inteleaga cum e asteptarea

sa stie ce-nseamna lungimea unei zile chinuitor de lungi

in care nici minciunile nu mai pot rezista

fara masca

„non nobis, Domine, non nobis. „

şi au fost ţări de pribegie ce nu m-au vrut

ale căror deşerturi le-am străbătut cu lacrimile mele

aducând seminţele la viaţă

dar urâciunea le-a ars feţele

iar ura le-a schimonosit sufletele

şi alungat am fost fără de vină

ducând cu mine

liniştea pierdută

şi au fost ţări cărora le-am fost indiferent

mă priveau de la înălţimea balcoanelor

şi murmurau din colţul buzelor reci

uscate de indiferenţă

iar clopotele băteau fiecare oră

ce le despărţea de taina iertării

şi-n urma mea creşteau munţii nemulţumirilor

măsuraţi de limbile mărilor furioase

până când oasele trosneau sub povara

nepurtatelor

dar au ţări care nu m-au iubit dar nici nu m-au alungat şi nici indiferent nu am fost

ţări al căror rege eram, purtat în litiera muţeniei

ţări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte

locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne

ţări cu aerul cărora mă-nveleam

dovedind muşcăturile tăioaselor geruri

şi-n acele ţări, pe-acele plaiuri

îmi purtam crucea

prin deşerturi de indiferenţă

dar totuşi fericit că-s acceptat cu bunele

şi cu toate uitările.

şi toate acestea le-am trăit

nu pentru a-mi desăvârşi trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”

eu nu ma regasec

 

departe sunt de hoarda cu mainile manjite

ce-a sfasiat perdeaua si a surpat zidirea
departe-mi umbla pasii ca sa-mi gasesc iertarea
dar zorile sunt triste cu pleoapele-nrosite

doar frica mai incearca in brate sa ma tie

dar spaima ploua-n ceruri gonind din ele sfintii
cararea serpuita alearga in pustie
pornesc in sir morminte carandu-ne parintii

turbarea inroseste lopata ce loveste

si tipetele-alearga fecioare despletite
povestea cade-n tarna cu noaptea se-nveleste
si molima se-ntinde din trupuri putrezite

eu nu ma regasesc in haita ce sfasie

din trupul unui maine ce nu se vrea nascut
prezentul se scufunda, tacerea voastr-aproba
din spaime si uitare un alt timp am facut

fuga de realitate

sa aruncam prezentul in adanca vagauna

sa bem din cupa cu otravuri fine
Seneca soarbe fara teama de uitare
noi sa uitam ca-n ochi acundem doar ardoare

timpul se culca intre noi partas

strivit de-atata zbucium si-asteptare
rastoarna-ma in azi si da-mi iar forma
pe care o pastrezi zidita-n amintiri

carnea se infioara in cruda asteptare

cum numai marea se mai zbate asteptand mareea
fii luna mea si-adu-ma in pragul razvratirii
clocot sa fiu cand timpul il desparti

inalta-ma sa ating nemurirea

si-n sange clocotit sa ma calesti
si-n axis mundi sa ma torni, sa fiu taisul
ce-mparte bolta intre-un rasarit si-un asfintit

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "