joi

sărută-mă să terminăm povestea

grădinile se vaită sub al nopţii văl

bat drumuri ce ascund micimea

iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?

zdrobită carne într-un colţ de caldarâm

îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane

iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită

şi-alegerea-i dictată doar de spaimă

capăt de drum, uliţa prăfuită

catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă

şi-n pântece de piatră ne zidim

se surpă templul ce-l purtam pe umeri

eliberându-ne-n lumină ne clădim