poezia necuvintelor

dacă pomul vieții veșnice a rămas neatins de mâna omului

pomul cunoaşterii ne-a dat primul cuvânt

o silabă plină până la refuz de uimire

acum puteam povesti

cu înlorituri

ceea ce inima ştia mai bine

după căderea în păcat

am căutat loc vorbelor noastre

ce nu mai aveau loc

în adâncul inimii

şi-ncet încet am făcut loc minciunii

 crestată-n carnea cuvântului tot mai slăbit

şi mai golit de suflet

fericiţi cei săraci cu duhul vorbirii

că ei îsi pun inima-n palme să rostuiască

trăirile… şi rugile… şi bucuriile

e timpul să reînvăţăm

preţul tăcerii

şi-al necuvintelor

în carnea cărora se ascunde

secretul nemuririi

doar un bilet

cred că m-am trezit orb

am deschis ochii şi lumea arăta la fel cum o ştiam

poate un pic mai ştearsă, mai cenuşie

dar la fel

ultima oară

am citit biletul tău

în care spuneai că te simți

obosit, inutil şi ignorat

aşa că ai decis să-ți iei o tăcere

şi să dispari

pentru o vreme

dintre cuvinte

ca un Everest lectura

ce-ai să faci dăcă o să murim m-au ȋntrebat ȋngrozite cuvintele?

am să vă spăl de toată necurăţenia adunată

am să vă şterg lacrimă după lacrimă

şi-am să vă-mbrac ȋn lumină

candela sunetelor vă va veghea

şi lumina va topi toată neiubirea strânsă-n jur

cine stăpâneşte cunoaşterea

poate zămisli cuvinte, despărţind lumina de-ntuneric

populând tăcerile cu silabe, cuvinte, fraze, gânduri

şi când totul va fi pregătit, semănătorul va arunca sămânţa,

şi bucuria va creşte, dospind viaţă

cuvintele vor da ȋn pârg

veni-va timpul roadelor bogate

fiecare carte e un lanţ muntos

cu râpe umbrite, văi ȋnsorite, poteci rătăcite

drum străbătut cu jertfă şi lacrimi

dar la final te aşteaptă beţia ȋnălţimilor

şi bucuria reuşitei

anunț oficial

şi vine-o vreme când cuvintele învinse

se vor târâ în urma carului înlănțuite

cu pielea arsă de uitare

când graba de-a trăi ne lasă fără suflu

parabolele se vor pierde-n lungi tăceri

uitarea spulbera-va zidurile goale

dulceața lor pierdută pe vecie

căci fără de cuvânt zidirea moare

ziua în care cuvintele au murit

s-a lipsit de căldură şi lumină (trup şi suflet)

alungate atât de departe

că au rătăcit cărarea

săvârşitu-s-au

izvorul cuvintelor

sunt locuri pe fruntea cărora scrie „staţie terminus”

sunt oameni porniţi în pribegie către

şi oameni ce se-nvârt în cerc

fără să găsească ieşirea

sunt locuri numite munte sau munţi

când singularul şi înfrăţirea se adună laolaltă

şi nasc frunţi pierdute-n ceaţa cuvintelor

ce lăcrimează poeme

sunt oameni în care lumina lasă răni

durerea picură uitare şi spaimă

măcinând cuibul cuvintelor

ce-şi caută împlinirea

moartea ca o absenţă îndelungată

cuvintele lui sacadate, foc automat de mitralieră

spulberă învelişul solzos la adăpostul căruia vieţuiam cu inconştienţă

ura lasă urme urâte, nici moarte pe pâine nici viaţă liniştită

statusul e doar o fulguire grea cât tot cenuşiul cenuşii

prinsă-n cimentul unei ploi

nicicând trecute

cu moartea pre dune călcând

urme spulberate-n vaierul vânturilor rătăcitoare

deşertul vieţuirii nostre, sentimente măcinate-n piua zilelor faste

când trecerea are culoarea cerii şi gustul cenuşii

la masa lui am adus ofrandă toate cuvintele scrise

căci în ele eram eu. cel ce nu-nvăţase păcatul, eu cel ce nu ştiam ce-i minciuna

dar oamenii şi-au pierdut credinţa-n cuvânt şi scormonesc adânc în spatele cuvintelor

căutând izbăvirea minciunii

adevărul şi iubirea nu au nevoie de cuvinte

ele trăiesc fără poticniri, fără noi

fără cuvinte

ridică privirea, îndreaptă spatele, suge burta şi dă-i drumu

viaţa asta e o curva dar ce poţi face altceva

decât s-o urmezi până la ultima staţie...

cautand drumul

iata ca am ajuns sa ma impiedic in vorbele mele

si nu tin minte sa ma fi intors

ciudat, cine oare mi-a spus:

urmeaza poteca vorbelor si te vei regasi

nici chiar Hansel si Gretel nu au dat gres, undeva tot au ajuns

drumul e marcat, semne ce-mi amintesc de alte treceri

urme duse de colbul calator

unde m-am oprit

unde s-au oprit urmele

cine pe cine urmeaza?

inceputul carui sfarsit ii corespunde?

versuri fara sens - inutil

copacii se topesc ȋn albul foilor
uitându-şi solzii de rugină


cuvinte uzate, buze uscate
culori palide, sunete ignorate
zdrenţe abandonate

cândva pipăiam sunetele stăpânind lumea
acum liniştea inundă firescul sonor 
purtând germenele morţii

gustul cuvintelor s-a pierdut 
coaja lor fadă alunecă printre dinţi
lipind tăceri de pavaj

atât de multe cuvinte mor 
că nu mai avem putere să le ȋngropăm 
printre noi, schelete, putreziciune, abandon
buzele au şi uitat dulceaţa rostirilor
azi zgomotele
sfărâmă temelia lumii

inefabilul a pierit, trăiască prozaicul

versuri fără sens

sute de copaci îşi leapădă coaja oferindu-şi trupul carnagiului

chiar dacă toamna desprinde solzi ruginiți din viața lor

oare ce culoare au cuvintele pentru un orb?

întrebarea cade printre resturile inutile ale rogvaivului amețitor

ori poate că uneori cuvintele nici nu mai au culoare-n obraji

trecând prin viață lipsite de suflu

fără a mai băga de seamă

goliciunea zdrențelor

care-i sunetul fiecărui cuvânt?

întreabă omul ce nu poate desprinde sunetele

din magica lume a inefabilui

dar el nu ştie

că sunt cuvinte care şi-au dezbrăcat toate sunetele şi umblă goale

fără să mai fie luate-n seamă…

dar cui îi mai pasă când lumea e tot mai seacă şi mai arogantă

mai simte oare omul care nu cuvântă gustul cuvintelor

dacă nu mai sunt strivite de cerul gurii

ci alunecă într-o tăcere cruntă printre buze

căzând pe caldarâm,

sub călcătura apăsată a zilelor?

cui ajută oare să vadă cuvintele dându-şi sfârşitul

fără să se mai bucure de preaplinul trăirii

în trup, sunet, gust şi culoare

ştiind că înainte de ființarea noastră a fost el, cuvântul

plin de mierea buzelor ce l-au rostit

sau poate că tocmai de aceea

omorând cuvântul

vor distruge şi LUMINA?

miercuri

plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit

cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut

de strajă necuvintelor să staţi

ca să culegeţi taine din cuvânte frânte

mă rog să vă găsească-nariparea

dar toropeala urcă igrasie-n voi

ziua de luni ...din săptămâna asta...

„iată visătorul!”

cine-ar fi crezut că visele pot ucide atunci când le destăinui cuvinte?

visele mele-aveau aripi,

cu ele spintecam tăcerile, tăriile

şi carnea versurilor

acum, după ce mi-au smuls penele

iluzia zborului planat

renaşte

printre sunete...

şi-a fost o moarte şi apoi am înverzit

 „nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”

nu am fost demn de-nşiruire şi descântec

tăceri bolnave săgetau în gol

şi rădăcinile-mi trăgeau din cer nămol

toamna mă poartă colb încărunţit

nespusele se rup din rostul lor

jur împrejur numai cuvinte sparte

zbateri deşarte

moarte

povestea unui fulg de nea

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ”

fiecare strada isi inghesuie sufletele in trupuri umblatoare

orice casa ascunde cel putin o lacrima ferecata

si fiecare nor reflecta o pleoapa cazuta

ridica-voi sabia iubirii in lumina

navalind in viata voastra

si spintecand de-a valma toate spaimele

toate suspinele si toate nespusele

voi taia chingile incremenirii

redand zambetul buzelor chinuite

stiu ca e greu, stiu ca fiecare zambet

se sufoca sub un munte de tristete

dar primavara nu poate veni

daca nu moare

taria frigului din voi.

„non nobis, Domine, non nobis. „

şi au fost ţări de pribegie ce nu m-au vrut

ale căror deşerturi le-am străbătut cu lacrimile mele

aducând seminţele la viaţă

dar urâciunea le-a ars feţele

iar ura le-a schimonosit sufletele

şi alungat am fost fără de vină

ducând cu mine

liniştea pierdută

şi au fost ţări cărora le-am fost indiferent

mă priveau de la înălţimea balcoanelor

şi murmurau din colţul buzelor reci

uscate de indiferenţă

iar clopotele băteau fiecare oră

ce le despărţea de taina iertării

şi-n urma mea creşteau munţii nemulţumirilor

măsuraţi de limbile mărilor furioase

până când oasele trosneau sub povara

nepurtatelor

dar au ţări care nu m-au iubit dar nici nu m-au alungat şi nici indiferent nu am fost

ţări al căror rege eram, purtat în litiera muţeniei

ţări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte

locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne

ţări cu aerul cărora mă-nveleam

dovedind muşcăturile tăioaselor geruri

şi-n acele ţări, pe-acele plaiuri

îmi purtam crucea

prin deşerturi de indiferenţă

dar totuşi fericit că-s acceptat cu bunele

şi cu toate uitările.

şi toate acestea le-am trăit

nu pentru a-mi desăvârşi trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”

azi nu ma mai regasesc

mai spune-mi ca nu e realitatea mea

ciupeste-ma sa redevin iar simt
otrava-n valuri cucereste bastioane
deconectandu-ma de azi si aruncandu-ma-n abis

iubirea umbla-n zdrente si cerseste

o raza de speranta, dar uitarea
a ferecat ferestrelele si cerul
isi poarta mai departe-nstrainarea

un verde vegetal se scurge-n boabe

si fura sfera absolutului din noi
mi-e strada un pustiu in care vantul
ma spulbera ca pe o gramajoara de gunoi

soarele despuiat de-a sa lumina

strabate cerul obosit in van
pecinginea se-ntinde, roade-n ziduri
pamantul striga si se surpa-adanc in noi

tobele bat si-acopera stupoarea

cu care ochii se ascund in amintiri
nici moartea nu mai are suflu si putere
sa cearna-n suflete schiloade amagiri

frumosul cade secerat in santuri

parfumurile-s scrijelite in taceri
cu rogvaivul sters din amintire
sunt doar o umbra revopsita-n gri

până nu e prea târziu

din ură, din minciună, din fiere, din blestem

se iscă-n viaţa noastră năpârca nenumite-i spaime

ce se-nveşmântă în culori de curcubeu

năimiţii cu arginţi pentru o nouă ţar'nă

ce nu au nici părinţi nici Dumnezeu

şi-a căror rădăcină e pieirea

să nu le-ajute Domnul să ne facă rău

deschideti-vă sufletul şi cugetul şi spaima

iar inima să bată-n cele patru zări

să ştie nerostitul ca în pace, noi vrem să ne petrecem

şi-n suliţi să-l uităm

Doamne bate la hotare, pietre ce-or ceşte mereu

să îţi poarte-n braţe crucea şi în carne dorul tău

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "  

ritual

 

lumânarea e făcută să ardă

şi astfel îşi oferă verticalitatea trupului

pentru a da lumină

dar dacă întorci o lumânare

ea are de ales

între a se stinge cu demnitate

sau a-şi oferi trupul

luminând întunericul cărnii

şi-arzând pe dinăuntru

asemeni multor idei

ca o ultimă tresărire

puteam să-mi scriu lumina lină

dar sunt o lumânare-ntoarsă

într-un ocult şi aspru ritual

geografie uitata

dincolo de mine începe Marea Moartă

sau poate că acolo se află Marea Poartă

uitarea ca o mamă, tăcerile  îmi poartă

în luntrea-i, pasăre cu-aripa moartă.

şi eu...

prima oară am învăţat să vorbesc // şi lumea se-mpiedica în tăcerile mele // scoţând rădăcinile-ntrebărilor // apoi am învăţat să merg // şi mă agăţam de privirile celor din jur // ocolind cu grijă indiferenţa // cu timpul am învăţat să tac // iar ceaţa se prelinge pe umeri săpând tranşee // în care se ascund toate mirările // acum, mai nou, exersez uitarea // cuvintele cad printre degete anchilozate // şi undeva, în cimitirul vorbelor…m-aşteaptă… //