versuri fără sens

sute de copaci îşi leapădă coaja oferindu-şi trupul carnagiului

chiar dacă toamna desprinde solzi ruginiți din viața lor

oare ce culoare au cuvintele pentru un orb?

întrebarea cade printre resturile inutile ale rogvaivului amețitor

ori poate că uneori cuvintele nici nu mai au culoare-n obraji

trecând prin viață lipsite de suflu

fără a mai băga de seamă

goliciunea zdrențelor

care-i sunetul fiecărui cuvânt?

întreabă omul ce nu poate desprinde sunetele

din magica lume a inefabilui

dar el nu ştie

că sunt cuvinte care şi-au dezbrăcat toate sunetele şi umblă goale

fără să mai fie luate-n seamă…

dar cui îi mai pasă când lumea e tot mai seacă şi mai arogantă

mai simte oare omul care nu cuvântă gustul cuvintelor

dacă nu mai sunt strivite de cerul gurii

ci alunecă într-o tăcere cruntă printre buze

căzând pe caldarâm,

sub călcătura apăsată a zilelor?

cui ajută oare să vadă cuvintele dându-şi sfârşitul

fără să se mai bucure de preaplinul trăirii

în trup, sunet, gust şi culoare

ştiind că înainte de ființarea noastră a fost el, cuvântul

plin de mierea buzelor ce l-au rostit

sau poate că tocmai de aceea

omorând cuvântul

vor distruge şi LUMINA?