gaura de vierme

ca să ajungi în ţara minunilor trebuie să cazi mai întâi în hău

sau măcar o vântoasă să te ia pe sus ca pe-o frunză galbenă

dar pentru mine, nici raiul şi nici iadul nu şi-au plătit taxa de gps

man, aşteptam să vină toamna ca să te mai văd la faţa cuvântului

să mă bucur de rime închipuite şi de vise în care îngerii urcă şi coboară

scara lui Iacov cu zilele rămase până la marea judecată

eu ce fac? mai nimic... încerc de fiecare dată să ridic un castel din cărţi de joc

dar pasienţele rămase-n aşteptare bat din picior şi ameninţă

că mă lasă baltă atunci când nu mă regăsesc în nici un horoscop

mă gândesc să plec, dar nu am primit confirmarea biletului

şi cred că nici lista nu e definitivată altfel mi-ar fi comunicat cineva ceva

gen „numărătoarea inversă a început” puneţi-vă centurile de siguranţă

şi... moarte uşoară

cele zece porunci – sau tainele egoului

1.    să nu ai alt Dumnezeu mi s-a spus

şi nimic nu putea rezista iubirii mele

căci mă iubeam atât de mult încât alungam până şi lumina

să nu mă atingă, furând surâsul ce mi-l trimeteam

în fiecare dimineaţă

2.    ca să nu mai cad în păcat am spart toate oglinzile

şi am tulburat toate apele astfel încât chipul meu

să nu-l pot vedea

ştergând asemănarea din cugetul meu

şi taina din sufletul meu

3.    am promis să păstrez numele Domnului neatins

în adâncul sufletului dar contrar voinţei

cuvântul Său mă însoţea peste tot

aruncând anatema asupra mea

ori de câte ori greşeam drumul tăind deşertul în lung şi-n lat

4.    cinstindu-mă îl cinstesc pe Dumnezeul din mine

şi împreună mergem între oglinzi paralele

nu ca să mă uit ci să nu mă uite

căci asemeni Cuvîntului

am fost şi eu de la început, şi am păstrat ziua

5.    ei ştiu că eu ştiu şi fiecare îşi acceptă soarta

eu îmi port hainele mele omeneşti

ei îşi poartă spaimele adânc încrustate

şi lacrimi bat la poartă aşteptărilor

căci şi eu şi ei aşteptăm clipa marelui prag

6.    a ucide e un semn de slăbiciune

când spaimele dau năvală peste tine

şi urletul se întinde de la o celulă la altă cuprinse de spaimă

sângele îşi cere dreptul la viaţă

şi tu, ţintuit la stâlpul infamiei arunci cuţitul             

7.    trupul cere că nu ştie de bine şi rău

iar dacă el îţi cere să-i dai, tu ca un animal domestic

te supui dorinţelor fără crâcnire

şi cerul se prăvale avalanşă fără sfârşit

ce acoperă rana şi supurarea

8.    să nu furi răsuflarea de la gura celuilalt

să nu furi lacrima din ochiul aproapelui

să nu furi necazul din sufletul nimănui

căci fiecăruia îi este dat atât cât poate să ducă

şi fiecare îşi poartă crucea ce i-a fost dată

9.    minciuna te ridică la suprafaţă, balon de săpun

şi dracii îşi fac freza oglindindu-se-n spaimele tale

lasă adevărul să-ţi spele picioarele

să-ţi miruiască pletele asuprite de regret

şi să-ţi lumineze ultima răsuflare răstignită

10. să nu pofteşti la necazul prietenului tău

şi nici la bucuriile sale nenumărate

căci fiecăruia i se va da chiar dacă mai are

pentru a-i cerceta slăbiciunile trupului

şi micimea cugetului şi a sufletului

fuga spre roşu

dimineaţa, când fugi de lume, soarele priveşte somnoros în urmă

neînţelegând de ce preferi întunericul spaimelor

dar tu nu ai timp de explicaţii

bacul îşi strigă ultimele locuri aşa că te grăbeşti

să urci în luntre cât mai ai putere

omul a inventat durerea ca să ascundă spaimele ce-l bântuie

şi iubirea ca să arate lumii că nimic nu e nou sub soare

când vorbeşti de căutări inutile

laşi sufletul ce te cuprinde

să se odihnească

pe pragul vieţii

şi-atunci îţi dai seama

că negrul nu e decât fuga spre roşu

a neantului atotcuprinzător

despre... distanţe

despre distanţe numai de bine, căci nimeni,

nu ar vrea să-şi pună în cap primul pas cu care începem

şi va veni o vreme când ne vom măsura distanţele în cuvinte

atunci când iubeşti carnea freamătă, tresaltă

buzele devin mai sensibile

şi simt gustul zilelor date-n pârg

aninate între două răsuflări

atâta timp cât iubirea

te duce că vântul şi ca gândul

ce mai contează distanţa?

instantaneul se strecoară lângă tine

uzurpând tăcerea singurătăţii

şi-abia atunci

ţelegi curbura spaţiului

în pliurile timpului

e timpul

oameni buni, cumpăraţi-vă foarfeci cât mai aveţi timp şi putere,

avalanşa e gata să se prăvale peste noi iar cel ce nu-şi taie sforile la timp

riscă să moară strivit de neputinţă, teamă şi inconştienţă

foarfeca poate fi considerată armă albă doar de cei te vor atârnat în sfori

căci păpuşarii şi păpuşarul şef vor ajunge şomeri smeri ţi fără păpuşi

mai ştii anul când iarna şi-a tăiat venele?

lumea alerga pe străzi dezlănţuită şi sau poate deznădăjduită

întrebând în stânga şi în stânga unde-i Moş Crăciun

dar Moş Gerilă, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, ne mitralia realitatea

mânuind sforile, cel mai priceput sforar ascuns după un zâmbet

oameni buni, cumpăraţi-va foarfeci şi vorba americanului

just do it...

nu trebuie decât să-ţi tai sforile

ştiu, e dureros, vei cădea în genunchi

dar după ce va trece ameţeala

şi-ţi vei ridica privirile, vei vedea cerul fără sfori

ce dulce este aerul

când nu ai nici o vină

s-a prăvălit lumea cu susul în jos de ne-au ajuns capetele unde ne erau picioarele

dar măcar dacă am avea răbdare să privim cerul, să mai punem întrebări

dar nu. noi nu, niciodată... noi nu

îmbracă-te, dezbracă-te, ridicolul rânjeşte, n-ai teamă mergi înainte

la stângaaaaaaaaa! î-na-in-te. marş de aici... cine eşti tu

ca să-mi răscoleşti necuvintele cu îndoielile tale?

cerurile freamătă a furtună, pământul se cutremură a jale

plouă ca-n zilele de demult, dar nu e numai apă

străzi pline de sânge tuşesc tuberculos

vitrine se sparg, manechinele coboară în pas de defilare

haine şui arborează curcubee spasmodice

cândva, aici, era un magazin cu de toate,

azi doar vântul mai răstoarnă câte o frunză putrezită

viaţa e un cal speriat ce striveşte-n galopul său

toate bornele şi reperele

fericiţi cei ce au murit pentru o vină oarecare

dar cei care mor şi nu ştiu ?

gânduri de dimineaţă

imaginează-ţi un oraş al anului trei mii şi dacă poţi face un astfel de execiţiu

pentru că de obicei gândirea merge numai pe limite extreme

suprapune forfota şi /sau liniştea existente

peste agitaţia ce există într-un creier oarecare

multiplică rezultatul de o sută de ori şi vei obţine o imagine

a ceea ce înseamnă viaţa mea într-o clipită

sute de cuvinte se bat pentru întâietate

mii de frânturi de gânduri se agaţă de marginile realităţii

şi totul pentru a se pierde asemeni apei în deşert

la primul clipit involuntar.

înşiruirea asta de cuvinte nu reuşeşte să acopere

tot traficul existent sub mantia necuvintelor

cuvintele mele, gândurile mele

nu pot trăi rătăcind în căutarea unui om dispus să le pronunţe

şi asta înseamnă că sunt condamnate

la moarte odată cu mine

sau poate că…

reuşesc să evadeze?

arome şi parfumuri

lumea spune că fiecare război are un scop bine definit
şi o importanţă majoră în dezvoltarea industriei parfumurilor
noaptea când lumea doarme,
trec maşini fantomă care aspiră aerul din tranşee,
din oraşe pustiite, din cimitire, din zbuciumul valurilor
din locurile unde musteşte moartea şi spaima în stare pură
iar ei, printr-un procedeu complicat de condensări succesive
reuşesc să strângă esenţa fricii
câteva picături în clodire mici
asta pentru că moartea îşi are distilatul ei
şi din aceste esenţe, artiştii
creează noi tipuri de parfum ce vor defila
la parade, pe covorul roşu, în intimitatea dineurilor restrânse
şi în alcovuri
şi cei care ştiu spun că odată inhalat
parfumul morţii te va urmări tot timp[ul, creând dependenţă
iar frica, esenţa ei, este pusă în apă
în mâncare, în produsele de igienă corporală
tocmai pentru a crea dependenţa necesară fiecărui suflet
de la prima până la ultima răsuflare
(ciudat, nimeni nu spune de unde se poate şi cât costă o ultima răsuflare)

despre geometria sufletului

sufletul, asemeni câmpului minat
are o geometrie variabilă şi inefabilă
dominată de tranşee, văi, vârfuri, doruri
cicatrici şi accidente
şi fiecare element caracterizează o stare
inconfundabilă.
oricât s-au chinuit cartografii, filozofii, tacticienii şi politicienii
încă nu există o hartă a sufletului general acceptată
şi poate că e mai bine aşa
să ne rămână sufletul o mare necunoscută
şi să fie acel ceva care ne caracterizează
şi ne diferenţiază

magia clipei dintre ani

te uiţi la ceas, timpul se târâie ca melcul şi spui afurisind...

parcă numai nopţile de insomnie erau lungi

acum şi seara asta se târâie ca o tigaie goală către frigider

fie şi anul acesta nou ca toţi ceilalţi, cu toate că nimic nou nu se mai întâmplă

da ... noroc că s-a stricat televizorul, am scăpat de... da şi mulţi au murit

şi apoi cine mai stă să facă lămpi PL500

acum în ziua de azi când tabletele sunt ca tocătoarele

o să mă uit la fereastră... pe timpuri puteam să urc în pod să mă uit pe ferestruică

să văd şi eu artificiile, să simt pulsul... acum dacă ies în curte până la poartă simt că mor

şi nici nu mai văd aşa de bine. aşa că mă duc să aşez masa

mai am un copanel fiert, două ouă ochiuri să simt şi eu ceva cald

şi doi cremwursti. un adevărat regal. azi o să beau ultimul pahar de bere

şi las iaurtul pentru mâine seară că cine ştie cum o să fie vremea

ia să mă strâng în halat că parcă e mai rece în seara asta

nici caloriferele nu mai duc

au şi ele o vârstă deh

degeaba am lăsat poartă descuiată

până şi copii mă ocolesc, parcă ştiu şi ei că aici e sărăcie lucie

asta e, o să mănânc eu mărul şi cei trei biscuiţi mâine la micul dejun

bine că am şoşonii ăştia şi-mi încălzesc picioarele

că de la picioare te ia frigul. ca şi moartea

ea nu sare la beregată

se strecoară pâş-pâş de la picioare

şi te cuprinde în braţele ei reci şi pline de uitare

se pare că şi moartea m-a uitat. asta e

hei... ia uite ce hărmălaie e pe stradă, au ieşit cu petarde şi artificii

în alte vremuri trăgeau cu armele

şi cădea tot ce mişca

acum poate să fie şi o invazie, nimeni nu realizează

mulţi ar crede că e carnaval

la mulţi ani bătrâneţe!

să vedem ce-o mai fi şi anul asta

trezeste-ma cand vei muri in Colectiv

trezeste-ma cand vei muri in Colectiv

ne pierdem blestemele printre uitari

si ne ruginesc iertarile in barba

cine va celebra un Halloween carbonizat

si cimentat in durere?

din ceruri curg penele ingerilor

ploaie simbolica peste rani deschise

ochii goi s-au agatat de carnea arsa

si pielea face riduri in noapte

din somnul meu nimic nu poate sa ma nasca

si nici un tipat nu ajunge la lumina

te rog, daca-ai sa mori cumva

sa nu treci vamile fara sa-mi spui adio

poate ca ne vom intalni cand soarta ne-o va cere

sau poate ca nu vrei sa ma-ntalnesti

eu, doar o umbra trista de cenusa

tu inger ce-mi torci firul din povesti

drumul catre falsa educatie

hai invata! ca numai invatand o sa ajungi mare

si eu invatam pe rupte ca sas nu raman mic pitic in gradina de vara

numai ca invatand am deprins arta plagiatului, si am copiat

am copiat atitudini,am copiat sentimente

si mai ales, am copiat comportamente

fara sa mi se pare nimic ciudat

sau deranjant

astazi am inchis mai devreme ca sa facem inventar la filozofi

eu, care tot timpul am invatat nu prea m-am intalnit cu ei decat fugitiv la ore

dar un amic impatimit in ale filozofiei imi povestea cat de bine se simte

in compania lor incercand sa ma puna la curent

cu ultimele lui aventuri

imi spunea ca luase micul dejun cu Heidegger

cu toate ca ii cam statea in gat

pentru ca fiintarea si ontologia sa fusese prea...

violenta (parca) deoarece rupsese filozofia in doua

cu Schopenhauer fusese la un dineu

dar spunea ca era atat de obosit de viata

incat nici din Upanisade nu mai avea chef sa interpreteze

si se multumea sa recite cand si cand pasaje

amicul meu se distantase de clasici si facuse din Kant baiatul de casa

caruia ii lasa adidasii sa ii curtete de noroi

iar pe Hegel il trimitea la coada la lapte

pentru ca era cel mai tare in tragediile grecesti

in schimb, era innebunit dupa Spinoza

cu care ar fi stat nopti in sir discutand despre comunism, liberalism si unire

ei, asta e... amicul meu are o cultura vasta, este educat

ii stie pe toti,

de la Aristotel cu yahtul de milioanesi pana la Kennedy cu Doamna lui

asa-mi trebuie daca eu am invatat

puteam si eu sa ma cultiv

sa ma educ

dar vorba lui Moromete asta din reclama:

n-ai cu cine dom’le

balada narcisistului ratat

cu siguranta ca te intrebi cum se poate rata un narcis sau un narcisist

atata timp cat el se duce la-ntalnire cu mandra-i moarte ce-l asteapta in afund de lac ?

cu pletele halou de aur si lumina

cu buze voluptoase si-nsetate de iubire si frumos

adasti inca o clipa prinsa in eternitate

pe malul lacului umbros

lasi mana sa se-afunde-n pantece de apa

si-ncet iti mangai ochii alungiti

cand, o minune...

de mana-ti dulce tu pe loc te-ai si indragostit

din unde-ti ridici mana si gales o privesti

lasi apa sa-ti sarute deget dupa deget

si parca iar sarutul ti-l doresti

privesti finetea degetelor ce-s trase-n vers de aur

si nici o poezie nu poate sa le-mbrace

le vrei sa-ti fie aproape

si trupu-ti sa-ti mangaie dar teama

te opreste

de-asa minunatie, nici Zeus prea maritul

nu trebuie sa stie

sunt degetele tale si meriti a lor taina...

elector

sa o arzi constant prin meandrele concretului

sa scoti clisee pe nas precum saltimbancii panglici colorate

si sa jonglezi cu cuvinte seci, fara vlaga

ce poate fi mai politically

aruncând cu vorbe

cineva spunea că trecutul nu-i decât o amintire

oare ce se întâmplă cu cei care uită?

în ce se agaţă rădăcinile lor ?

mai au ei ceva, sau sunt săraci lipiţi

fără o umbră de îndoială

zilele trec scurmând pământul cu degete de lumină

umbra bolovanilor se ridică abur legănat

ploaia s-a uitat pe sine

şi rătăceşte prin ceruri pustii

cărându-şi suspinele

ca să nu ne mai desconsiderăm încontinuu

umplem saci cu părţile semnificative

pe care îi aruncăm între Scila şi Caribda

rotunjind stâncile crăpate

ca o finală uitare

razlete

o candela in noapte

eu nu voi scrie de a ei lumina

si nici despre dorul uitatei lumini

o candela-n noapte e locul in care

te-ntorci de oriunde ai fi

ca si cum

caci lumea a uitat ce e iubirea

si-i cauta-n cuvinte intelesul

sa nu plangi daca nu ma vezi

asemeni soarelui ce-si pierde urma-n nori

m-ascund dupa cuvinte surde

călător prin inimă

cândva timpul se întindea ca marmelada pe o gură de rai sau pe un picior de plai

dar seceta şi tăierile abuzive au erodat poveştile lăsând uitarea goală

un schelet mâncat de vicisitudini şi amintiri

hai să mergem ai spus, acolo unde se aud bătăile şi temerile

mi-am lăsat aripile la garderobă

am încălţat cipicii şi m-am luat după tine

încăperile stăteau de vorbă trecându-şi poveştile de la una la alta

şi fiecare mai lua sau mai adăuga câte ceva

bucurându-se de fiecare nouă suflare

acolo am simţit strângerile de inimă pe viu

acolo am simţit că mă umplu de fericire cât pentru alte trei vieţi

şi tot acolo am şezut şi am plâns, fără să se ştie, fără să mă vadă, fără să mă audă

toate drumurile ca şi iubirile duc la ea

aşa că am strâns-o palma dreaptă alungând toată nedreptatea

ce se lăsa înserare peste noi şi am plecat mai departe căutând inima poveştii

undeva în adânc, în cămara cea de taină

am strâns pupici cât pentru toate nopţile reci

cu care o să mă petreceţi

fanatik

la stânga, la dreapta, în sus şi în jos

repetă mantra, repetă mantra

acolo sus, acolo sus

El te aşteaptă

la stânga, la dreapta, în jos şi în sus

cineva a schimbat ordinea

s-o punem la loc

cu forţă

la loc

acum

acum

repetă, repetă

drumul e drept, drumul e lin

la stânga, la dreapta, în sus şi în jos

totul revine la normă

şi este frumos

în sus şi în  jos

la stânga, la dreapta

politica e marea schimbare

ce ne oferă

ce îţi oferă

tot ce-i mai bun şi are căutare

a way to go / un mod de a părăsi

yesterday I wrote the most wonderful poem

it was so powerful, direct and so fresh,

it was like an uppercut throw you on the floor

it was, because the power was shut

and I lose everything

today, I hope to find the inspiration

to continue

before I shut in for ever

***

ieri am scris cel mai frumos poem

era atât de puternic, de direct, de proaspăt

un uppercut ce te trimite la podea

era, da, am spus bine

pentru că mi-au căzut siguranţele

şi am pierdut totul

astăzi, sper să-mi găsesc inspiraţia

să pot continua

înainte de…

simt aşa... o stare de luni

m-am înstrăinat şi de ultimul cuvânt

îl aveam tatuat sus pe omoplat

un duşman, torticollisul

te iubesc dar te urăsc în acelaşi timp

eşti al meu şi numai al meu

primul şi ultimul cuvânt

am să mă lepăd de tine

la fel cum leşul se leapădă de zemuri

uscându-mă de dor

mă dezbrac de toate cuvintele

caut cu înfrigurare oglinda

pielea flască se ascunde vinovată

undeva printre riduri

poate că totuşi am să te regăsesc…