împărăţia ciorilor de sticlă

împărăţia ciorilor de sticlă

- ia zi mă ciorică, ia spune-ne tu o poezie de-a ta...

Cerul îşi sfâşie broboada norilor, o rază scrie unghiuri pe frunte şi pleoapele cad zăvorând izvorul lacrimilor... de undeva de departe, cioburile scriu muzica viselor inutile...

Se spune, e poveste veche, că undeva înspre soare răsare, unde muntele îşi ridică semeţ fruntea căruntă, se afla ţara lui Pasăre-Împărat, Omul Pasăre care domnea peste toate închipurile înaripate. Şi pentru că totul era scăldat în lumină, Flacăra Neagră, ursitoarea bocitoarea, a jurat să se răzbune pe împărat şi pe împărăţie. A căutat şi-a adunat putregaiul pădurii, a făcut o grămăjoară şi flăcări cenuşii lingeau resturile jarului. S-a crestat la mâna stângă şi a lăsat să picure cinci stropi de neagră întristare şi cu voce îngheţată a prins a rosti blestemul

"cadă-aripa putrezită

şi privirea îngrozită

săgeta-te-ar spaimele

să-ţi moară cuvintele

visele să-ţi croncănească

vorbele să se-nnegrească

să-ţi zboare trăirile

să astupe zările

şi orice oarbă-ncercare

în cioburi să te doboare"...

Şi în acelaşi timp, aripile şi penele lui Pasăre Împărat se putreziră murdărind albeaţa marmurei, cuvintele scăpau cârâind şi spintecau aerul sfâşiindu-l. Odăile palatului se umplură cu fâlfâitul unor aripe negre şi grele de păcat şi trupurile de sticlă se loveau de pereţi şi de travane sfărâmându-se-n cioburi ucigaşe. Zi după zi şi noapte de noapte sufletele piereau sub ploaia de cioburi negre şi-n curând toată împărăţia nu era decât o rană neagră, un zbor gâfâit şi o asurzitoare cârâială şi croncăneală...şi parcă pentru a apăra lumea de rele hotarele împărăţiei  se pierdură încet încet într-un hăţiş greu de trecut cu piciorul, cu aripa sau cu gândul...lumea a-nceput să uite...hăţişul s-a-mpâslit şi doar croncăniturile se mai lăsau duse când şi când în lume spăimântând poporul şi-adumbrind cerul cu întunecimea lor...

Ochi de femeie cu lacrimi în geam

Mi se pare chinuitor de greu să deschid cutia Pandorei cu aceasta schiţă dat pentru tot trebuie să-ncep cu ceva voi face acest pas dar cu o condiţie: la fiecare biscuit primit voi aduce şi eu o gogoaşă de acasă.

Cerul îşi vântură nori dintr-o parte în alta fără a se hotărâ ce e de făcut, dacă să-i lase să crape pustiind pământurile cu zeama lor sau să-i alunge dincolo de hotarele oraşului acolo unde pământul se sparge-n brazde cu rădăcinile rânjind a sec şi-a moarte. În adâncitura scuarului, departe de lumea dezlănţuită Biblioteca Municipală toarce funigei de lumină stârnind curiozitatea umbrelor. Ziua se adâncise în visare iar noaptea se-mpiedicase răsfirându-şi toate acareturile, târându-se în genunchi să şi le adune. Era o vreme bolnavă, un timp uitat o oră rătăcită printre clădirile din jur. La ce te gândeşti când vezi în faţă o bibliotecă? la rafturi cu mii şi mii de cărţi? Şi dacă ai reuşit şi ai vizualizat toate aceste cărţi care crezi că poate fi bucuria cea mai mare a unui angajat? Să frunzărească o carte...greşit. în ziua bolnavă de vare vă povesteam am intrat în Bibliotecă hotărât să iau cele cinci cărţi permise prin statut şi să fug acasa ca sa devorez la lumina economică filă după filă aşa cum numai vampirul mai poate lega în serie victimele lui răpunându-le la lumina moartă a lunii. Holul spaţios de la intra îşi ordona zonele de umbră alternându-le cu peticele mâncate de lumina leşioasă. Doi paşi înainte, trei trepte asemeni zonei inchinale ce despart mirifica zonă a fugii de tentaţia lucrului făptuit. După cele trei trepte, paşii cotesc la stânga – singuri fără comandă precisă – şi adulmecă poteca nemarcată. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase...ghinion, aici înainte de a face ce-l de-al şaptelea pas – poate fatidic poate nu – ridic privirea căutând cobnfirmarea unei uşu deschise. Aici, în acest moment cartea fuge de lângă viaţă, filmul se rupe şi realitatea cade abrupt, avalanşă ţipată mut, incredibil de dureros. În uşa micului birou în care tronează Măria Sa maşina de copiat, adică un amărât de xerox ce-şi mănâncă pensia stricând câte o hârtie la câte două trei zile, în uşa frumoasă de termopan era un chip de femeie. Biroul mic era luminat, semn ca maria Sa copiatorul era dispus la audienţe prelungite, dar din păcate nici o carte nu se voia trasă prin fascicolul orbitor, nici o foaie nu se cerea reprodusă...Nimicul cel mai frumos trona alungând paşii tuturor foilor...şi pentru că un birou respectabil nu poate sta decat cu uşa închisă când nu e nici o solicitare, şi acest birou avea uşa închisă. Numai că în indiferenţa lui strigătoare la cer închisese ca-ntr-o celulă şi femeia care slujea la Maria Sa. Şi biata femeie se lipise cu totul de geamul uşii aşteptând o adiere, un gând, o mişcare. Nimicul o strivise de geamul uşii şoptindu-i încontinuu că aşa îşi va petrece următoarele ore: departe de orice activitate, departe de orice gând sau sorneala buchisită...şi ce poate fi mai dureros decât să fii înconjurată de carţi dar să nu şti cum să ajungi la ele...e ca în povestea aceea în care un însetat ajunge într-un loc plin cu ulcioare de piatră mult prea grele pentru a fi mişcate şi mult prea subţiri la gât pentru a putea ajunge la apă...fără nici un pai de ajutor prin jur...câd de tristă şi deznădăjduită era privirea femeii lipită de geamul curat şi luminos al uşii de la biroul Mariei Sale maşina de copiat...

Ziua în care am fost părăsit

Cerd că aveam atâtea lucruri de spus, dar ca de obicei atunci când mă familiarizez cu ele, atunci când căsnicia noastră devine respirabilă şi suportabilă, atunci – parcă-s jurate toate – atunci se găsesc să mă lase...ştiu sigur că aveam cel mai incitant subiect de povestit dar atâta timp cât nu îmi găsescf cuvintele ce pot să mai fac? Cum să-mi îmbrac toată povestea în cuvinte străine? Şi de unde mai ştiu eu că e vorba de aceeaşi poveste? Dacă noile cuvinte mi-au schimbat ceva din poveste? Dacă tot am rămas singur, am să-mi fierb o cană de vin cu miere şi cuişoare şi o să stau la fereastră până când o să obosesc şi eu şi cuvintele ce stau pitulate printre tufe crezând că am să mă dau de ceasul morţii rugându-le să se-ntoarcă...în seara asta voi răbda muşcându-mi buzele până când sarea va schimba gustul vinului fiert şi voi aştepta o nouă poveste în speranţa că voi avea şi cuvintele potrivite pentru a o îmbraca aşa cum se cuvine...

(va urma)

cei trei paznici

Ei dragii mei, asta seara vom porni in cea mai nazdravana si greu de crezut calatorie. Da, asa este. Vom merge pe acolo pe unde omului ii este frica sa calce, pentru ca este cea mai gingasa si sensibila parte a trupului: sufletul omului. Caci atunci cand Dumnezeu a zidit omul si a suflat asupra lui ca sa-i dea viata, tot acel abur Dumnezeisc a strabatul lutul moale trezindu-l la viata si s-a cuibarit adanc in trupul omului pentru a fi cat mai greu de gasit de sagetile otravite ale vorbelor si de taisul crud al gandurilor.
Dar sa lasam vorba goala si sa plecam la drum lung ca in poveste ca din noapte mult mai este. Se spune ca demult, tare demult, pe cand lumea mai era pe cum o facuse Domnul, era un baietan care deschisese ochii singur pe lume si de cand se stia nu avea alt sprijin decat soarele diminetii si pasarile cerului, dar el era multumit si cu atat. Si umbla baietanul nostru prin lume si isi castiga hrana si straiele ajutand ba pe unul ba pe altul, la unul doua trei zile, la altul cu lunile si pe unde trecea si punea el mana sporul casei crestea si toate erau din belsug iar lumea era multumita. Dar nu toata lumea avea nevoie de ajutorul lui si multi il alungau din poarta ca pe un cersetor. Dar el nu se supara si pleca mai departe cautandu-si locul unde sa slujeasca si sa ajute.
Caci chiar daca este greu de crezut, cea mai mare bucurie a lui era sa ajute. De ce? Nu stiu, poate pentru ca iubea prea mult lumea si dorea tuturor numai bine. Si dupa cum va spuneam umbla flacaul nostru prin lume si vorbele umblau cand inainte cand in urma lui si de multe ori ramanea in cate un sat pana cand reusea sa multumeasca pe toata lumea si nu ramanea nimeni fara ajutor. Dar intr-o buna zi, pe cand trecea printr-o padure, vede intr-un luminis o casuta spoita cu rozul rasaritului cam stramtorata si cam napadita de lastaris si copaci. Cum vazu flacaul nostru una ca asta, lasa traista jos si fara a mai intreba pe nimeni scoase securea de la brau si incepu a curata a dobora la lastarii si copacii care sufocau casuta. Apoi dupa ce lasa locul ca-n palma de radeau florile la soare imprejurul casei se sui pe casa si incepu sa indrepte ce era de indreptat la acoperis. Trecuse de pranz cand isi aduse aminte de nesabuinta lui si dupa ce termina cobora cu grija de pe casa si ciocani cu sfiala la usa. Mai ciocani odata si daca vazu ca nu primeste nici un raspuns deschise usa incetisor, cu teama. Inauntru nimeni. “Pesemne ca stapanul o fi prinprejur dupa treburi. Mai bine sa dau o mana de ajutor sa se bucure deplin cand s-a intoarce” isi zise flacaul. Incepu a deretica prin odaie, aprinse focul, aduse apa proaspata si curata de la izvorul ce bolborosea in padure si din desisul padurii vazu ca se apropie de casa doua capre cu ugerele pline. Vazand ca trag langa casa, semn ca sunt de acolo, lua un vas mulse caprele caci vedea ca le chinuie preaplinul ugerelor si puse laptele la fiert. Pe cand acesta era aproape gata puse si ceaunul pe foc si tranti o mamaliga domneasca pe care o lasa apoi sa dospeasca bine pentru a nu se incruzii si isi aduse aminte de ciupercile pe care le avea in traista, culese din drum si unde nu tocmi o mancarica din ele de sa o mananci cu ochii numai. Cand totul fu gata, asternu masa si iesi pe prispa casei asteptand sa soseasca stapanul. Si fiindca tot se plictisea stand, rupse o frunza si incepu a doini de rasuna padurea. Pe cand canta el mai cu foc iata ca la marginea luminisului aparu o batranica adusa de ani si de povara ce o avea in spate. Indata sari in picioare flacaul si se repezi de o ajuta pe batrana luandu-i povara. Aceasta ridica privirea si ii multumi pentru ajutor dar cand intoarsde privirea mai sa nu recunoasca locul. Totul era luminat, casa radea in soare iar toate lemnele taiate si aranjate frumos langa casa. Si cum se uita la casa vazu si acoperisul dres ba inca si cuibul de barza din varf era dres si indreptat. Ajunsa langa casa, vazu caprele mulse si adapate ca stateau tolanite in lumina calda a soarelui si nu mai putu de bucurie. Vru sa multumeasca flacaului pentru ajutorul dat dar acesta disparuse in spatele casei cu povara batranei. Dupa ce lasa povara o pofti pe batrana sa se spele si sa pofteasca in casa caci pranzul o asteapta. Cand ajunse in casa si vazu toata ordinea si ingrijirea data mai sa lesine de bucurie. Sa lasa pe lavita si intorcandu-se spre flacaul nostru zise:
 Vai de pacatele si de batranetele mele voinice. Cum am sa-ti platesc eu tot binele si ajutorul ca n-am nici un banut cat de mic. Poate vei dori sa-ti dau o capra drept plata?
 Daca ai dori sa ma inviti la masa si sa ma omenesti as fi mai mult decat multumit matusa draga, cat despre plata, stai linistita ca nu asta doresc.
 Cum? Nu ai sa-mi ceri nimic si nu ai sa-mi iei nimic drept plata a muncii tale?
 Cine poate sa se bucure la necazul si saracia unei biete batrane. Ba inca imi pare rau ca nu te pot ajuta eu mai mult.
 Apoi sa ma ierti da tare te-as intreba flacaule, cum de ai ajuns tocmai prin pustietatile astea?
 Matusica draga, de cand ma stiu, tot singur pe lume sunt. Parinti n-am, casa n-am si de cand sunt tot cu traista-n spate si securea la brau umblu si pe unde pot ajut lumea.
 Si n-ai obosit? Nu-ti doresti sa te opresti din drum, sa te asezi undeva? Sa ai o casa, o bucata de pamant?
 Eu nu cunosc vorbe ca: nu pot, nu sunt in stare, greu de facut, imposibil, nu poate fi vorba, nu merge, fara speranta, infrangere, intoarcere. Cat despre casa si pamant, ce sa fac cu ele? Caci casa numai cu un suflet este ca ziua fara noapte si ca soarele fara luna. Cand mi-o veni sorocul, o sa caut sa ma asez si eu intr-un loc. Caci manuri am, picioare am si cu ajutorul lui Dumnezeu mi-oi croi eu casa pe masura. Si de ca sa n-o spun pe cea dreapta: inca nu s-a gasit fata care sa-mi fure inima.
 Tare mi-e teama ca nici n-ai s-o gasesti. Dupa cum te vad, tot hoinar o sa ramai.
 Cum va vrea domnul matusa, mai zise si se ridica adunand strachinile din care mancasera iar restul de mamaliga il imparti celor doua capre si pasarilor cerului.
Dupa aceea isi lua traista si securea, saruta dreapta batranei si multumi de gazduire dupa care dadu sa plece. Batrana il opri in prag si cautand in spatele hornului scoase un ciob de nestemata rosie la culoare pe i-l dadu flacaului.
 Tine ciobul acesta si nu-l scate pana vei iesi din padure. Daca te vei uita prin el vei putea vedea inima si sufletul oamenilor. La unii vei vedea ca un boboc gata sa sparga si aceia sa stii ca se vor bucura de ajutorul tau iar la altii vei vedea ca un spin sau sau ca o piatra roasa de vant. Sa te feresti de ei caci cu tot binele facut bucurie nu vei avea.
Flacaul lua ciobul si-l baga in san multumind, dupa care pleca tinand cararea. Vezi bine ca el nimerise la casa Sfintei Luni dar nici el nu se pricepu si nici ea nu dorise sa-i desluseasca acest lucru. Merse voinicul nostru ce merse si iata ca dupa doua nopti dormite pe muschiul moale si matasos al padurii, ajunse iar la un luminis unde era o casuta spoita cu albastrul cerului dar cam lasata pe-o rana de ziceai ca acum se surpa. Ca sa nu mai faca greseala de data trecuta ciocani la usa dar nimeni nu raspunse. Intra si gasi aceeasi viata simpla dar curata ca si la prima casa. Iesi afara si se apuca sa tocmeasca cele de trebuinta dupa care opintindu-se cum puti inlocui talpa casei cu alta noua, mai framanta si niste lut cu apa si lipi colturile care se cam crapasera dupa care intra in casa. Aduse apa proaspata, facu focul in vatra si puse ceaunul pentru mamaliga pe foc tocmind o mancarica din ciupercile adunate si aduna si o strachinuta cu fragi si zmeura care erau din belsug in spatele casei. Cand termina tot ceea ce era de facut iesi afara si se apuca de ingrijit marul care crestea langa casa si care cam suferea de ingrijire atenta. Pe cand se uita la coroana rotata iata ca apare din umbra padurii o batrana care semana cu cealalta dar care era totusi altfel. Baietanul o ajuta sa duca traista in care avea tot felul de buruieni si ierburi de leac dupa care adusa apa buna si proaspata pantru a se curata si dupa aceea intrara in casa. Cand vazu batrana toate cate le tocmise flacaul se aseza pe lavita si incepu sa se vaite.
 Da ce s-a intamplat matusica?
 Of, pacatele mele, cum am sa rasplatesc binele facut ca n-am nici un sfant in toata casa mea.
 Dar cine a cerut plata, matusa? Ba inca imi pare rau ca n-am putut sa te ajut mai mult. Dar daca s-ar putea m-as multumi cu un blid da mancare si cu o binecuvantare caci in rest are Dumnezeu grija sa le potriveasca pe toate.
 O copilul meu, cum de poti fi atat de darnic cu munca bratelor tale?
Ii povesti voinicul nostru toate cate le traise de cand se stia, cum umblase cu traista prin lume si ce mare bucurie avea ori de cate ori reusea sa ajute pe cineva.
 Daca toata lumea ar fi ca tine voinicule, ce bine ar fi.
 Asa ceva nu se poate matusa, caci de la inceputul lumii nu a mai existat cineva care sa aiba mintea, inima, mainile, gura mea. Nimeni dintre cei ce au trait inaintea mea, nimeni dintre cei ce traiesc acum si nimeni dintre cei ce vor trai maine nu poate sa se miste, sa mearga, sa vorbeasca si sa gandeasca exact ca si mine. Poate ca asa a dorit Dumnezeu sa fie.
 Asa este. Fiecare este unic si nimeni nu se regaseste in altul pe deplin.
Dupa ce mancara si mai povestica cate in stele, baiatul nostru isi lua ziua buna, isi lua traista in spate si dadu sa iasa pe usa. Batrana il opri si scoase din cenusar o bucata de nestemata albastra si i-o intinse spunand:
 De cate ori vei dori vei pune piatra la ochi si vei putea vedcea cugetul oamenilor. Daca vedea ceva ca cerul senin al diminetilor sa stii ca omul acela e curat la cuget dar daca vei zari ca norii pe cer sa pleci degraba caci nu-i de saga cu acel om. Caci cum spune o vorba veche: “intelepciunea este in fata omului priceput dar ochii nebunului o cauta la capatul lumii”. Mergi sanatos si Dumnezeu sa te ajute in toate cele.
Multumi flacaul nostru pentru gazduire si pentru dar, isi lua ziua buna si pleca tinand cararea din padure. Merse el ce merse si dupa doua nopti ajunse la o alta casuta muiata toata in galbenul de aur al soarelui. Batu la usa si ii deschise o batrana ca si celelalte doua.
 Sarut mana matusica.
 Buna sa-ti fie inima voinice. Da ce vant te abate prin pustietatile astea?
 Ei matusa, colind si eu lumea si de cateva zile ma tot chinui sa strabat padurea asta. Dar n-ai nevoie de o mana de voinic sa te ajute la una sau alta inainte de a pleca mai departe?
 Ba, daca te-ai indura pentru vreo trei zile sa-mi fi de ajutor tare ti-as multumi.
 Cum sa nu matusa, numai sa-mi spui despre ce este vorba ca sa stiu ce am de facut.
 Dragul matusii, as vrea sa plec pentru vreo trei zile sa-mi vad suratele pe la care ai trecut cred si tare ma necajesc caci nu stiu pe cine sa las in loc sa-mi grijeasca de gospodarie si de animalele mele dragi.
 Cum sa nu matusa. Bucuros daca pot sa fac un cat de mic bine. Ce treaba am de facut?
 Apoi copile, in fiecare dimineata trebuie sa tocmesti cazanoaiele de afara la foc potrivit, sa pui ce trebuie in ele si cand a fi gata fiertura sa o rastorni in gropnita de langa casa. Dupa care nu trebuie decatr sa bati toaca agatata in grinda casei si sa intri repede in casa caci animalele mele nu te-or cunoaste si sa nu patesti ceva. Spre seara trebuie sa faci o fiertura din buruienile pe care le am in spatele hornului si sa o duci la usa beciului din spatele casei. O lasi in fata usi si pleci. Sa nu care cumva sa deschizi usa ca mare pacat iti faci. Ce zici? Te-ncumeti?
 Da matusa, cum sa nu?
 Atunci intra in casa sa te omenesc cu ceva de-ale gurii apoi eu plec cat nu e prea tarziu.
Intrara in casa, mancara dupa care battrana ii arata ierburile din spatele hornului pentru fiertura si un ladoi langa casa din care sa tocmeasca mancarea pentru animale si cele trei cazanoaie mari in care s-o faca. Isi lua ziua buna si dupa ce-i mai aminti inca odata sa nu care cumva sa deschida usa beciului se afunda in desisul padurii.
Trebalui cat trebalui voinicul nostru pe afara, pregati cazanoaiele pentru fiertura animalelor de a doua zi si lemnele de foc, curata gropnita de langa casa si pentru ca tot se insera intra in casa si pregati fiertura din buruieni. Cand termina cu toate acestea lua ceaunul cu fiertura si-l puse in fata usii beciului. De dincolo de usa se auzeau tot felul de gemete si scancete si sughituri si cate si mai cate zgomote ca ti se furnica pielea pe tine. Asculta el ce asculta dupa care se intoarse in casa si se culca. Tot incerca sa adoarma dar forfota si gemetele din beci nu-i dadeau pace. Se suci, se rasuci si pana la urma reusi sa adoarma dar in vis vazu usa de la beci deschizandu-se si o fata fara seaman aparand in usa. Se trezi speriat si incantat de acel vis dar vazu ca nu este decat miezul noptii si se culca la loc, dar somnul nu se mai lipi de el.
Cum miji de ziua iesi afara, aprinse focurile sub cazanoaie, puse apa proaspata si incepu sa toarne din ladoi amestecatura care era acolo dar din ce lua parca nu se termina. Dupa ce termina fiertura o rasturna in gropnita de langa casa si incepu sa bata toaca. Se astepta sa vada adunandu-se cativa godaci si alte salbaticiuni din padure dar nu mica ii fu mirarea cand vazu ca se umple locul de tot felul de jivine si balauri, taratoare si cate si mai cate grozavii, de parca toate visele urate ale lumii se stransesera acolo. Parca incepu a i se strange inima putin dar isi facu curaj si se apropie de cele aratari. Incepu a le curata si a le sterge, a le scoate spinii din piele si picioare si vazu ca nici ele nu se reped la el ci stau cuminti ca niste catelandri sa le grijeasca. Aduse si niste apa proaspata si le curata ca pe niste copilasi dupa care fiecare isi lua zborul pe unde o manau treburile. Nici nu bagase de seama cand trecuse ziua si se ingriji acum si de fiertura. Dupa ce o tremina duse ceaunul la usa beciului si iarasi se auzira tot felul de gemete si scancete. Statu cat statu si asculta cu inima indoita dar teama de vorbele stapanei il facura sa intre in casa. Manca si se culca dar pe la miezul noptii iar se trezi din acelasi vis cu fata frumoasa ce-l astepta in usa beciului. “Fie ce-o fi, trebuie sa vad” isi zise si se culca la loc.
Dimineata pregati mancarea lighioanelor si iar se ingriji de ele cu grija si bagare de seama. Dintre toate, una pe jumatate caine pe jumatate balaur cu coada si aripi se lipi de el si nu mai vru sa plece. Se juca cu el ca si cu un catelandru pana ostenira. Mai aranja prin casa si pe langa cele de trebuinta si pe la amiaza cand se duse sa ia ceaunul gol iarasi auzi toate sunetele acelea din spatele usii. Vru sa deschida lacatul dar vobele batranei ii trasera mana inapoi. Nici noul lui prieten nu-l lasa ci tot tragea de el sa plece. Se suci se invarti dar orisice facea tot la usa beciului ajungea. Cu inima cat un purice si batand sa-i sparga pieptul scoase din san ciobul de nestemata rosie si-l puse la ochi. Ca prin ceata, zari in spatele usii un boboc ce sta sa sparga in floare iar de jur imprejur o viermuiala de spini din care incepeau sa rasara frunzulite. Scoase si ciobul albastru si prin el vazu o forma albastra ca cerul senin al diminetii si o multime de norisori mici care mai inchisi care mai deschisi la culoare. “Poate o fi un suflet cinstit acolo si cine stie cine il chinuie”. “Poate ca si-a ispasit pedeapsa si merita sa fie eliberat?”, “fie ce-o fi!” isi zise flacaul nostru, “mai bine mor decat sa traiesc cu cugetul incarcat”.
Lua securea si cu o miscare reteza inelele groase care tineau lacatul. “Acum asta e, nu mai pot da inapoi” zise si deschise usa putintel. Inauntru o intunecime ca de iad. Mai deschise putintel si odata se simti azvarlit la o parte de usa ce se deschise larg si pe ea incepura sa iasa tot felul de forme ca de abur care mai de care mai urata si mai grozava. Isi dadu seama de greseala facuta dar acum era prea tarziu si se intreba si el cum de incapusera atatea belele in beciul acela neguros. Cand se terminara si apuca sa se ridice flacaul nostru de jos, vazu in pragul usii fata cea frumoasa din vis care statea fara sa se miste ci doar rasufla usurel. Baiatul se apropia si o atinse dar ea statea ca moarta. Atunci fara a sti ce face, se apleca si ii fura o sarutare temuta si grabita de nici el nu stia ce se intampla. Fata incepu sa rasufle mai iute si deschise ochi. Cand vazu usa beciului larg deschisa si pe baietan langa ea odata se inmuie sa daca nu ar fi fost el sa o prinda s-ar fi pravalit la pamant. Sprijinita reusi sa iasa din beci, se aseza pe iarba si incepu sa planga usurel. Orisicat incerca sa afle baiatul cate ceva ea nu scotea nici un sunet ci doar plangea lasand lacrimile mari sa-i spele obrajii. La un timp cand se mai ostoi din plans se intinse usurel si-l saruta cu durere, un sarut lung si trist. Lacrimile se amestecara cu buzele lor lasand toata durerea inchisa in ele.
 Se vede treaba ca asa ne-a fost dat sa ispasim. Caci bine a zis cine a zis ca “in tigaie se dovedeste argintul, in cuptor se dovedeste aurul dar cel care incearca si dovedeste inimile oamenilor este numai Bunul Dumneze”. Faca-se voia lui.
Dupa care se ridica usurel si se prefacu intr-un abur ce se imprastie ratacit de vantul molatec. In urma ei se mai auzi ca un suspin: “Daca doresti sa ma mai vezi trebuie sa ma cauti tocmai la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor”. Baiatul nostru ramase ca pierit si nu mai stia ce sa zica si ce sa creada. Se ridica cu greu si intra in casa. Mii de ganduri se roteau si se buluceau in mintea sa: cine? ce? cum? de unde? de ce? care era vine? unde gresise? de ce nu o ascultase pe batrana? ce nenoroc il impinsese de la spate? si cate si mai cate. Se aseza pe lavita si incepu a ofta si parca, parca i-ar fi venit sa planga. Se culca cu teama, cu neliniste, cu frica, cu spaima, cu tot felul de ganduri si trairi pe care nu le mai avusese pana atunci iar cainele balaur dormi cu el langa pat. Dimineata pregati focurile, facu fiertura si o rasturna in gropnita dupa care incepu sa bata toaca. Se stransera toate lighioanele dar nici ele nu mai erau ca inainte. Le mangaie, le ingriji dar degeaba. Singur catelandrul stratea si se tot gudura pe langa el incercand sa-l mai aline.
Se suci se invarti dar acum nu-si mai gasea locul. Se duse iar la beci uitandu-se doar, doar o mai zari ceva. Se intoarse in casa dar nu-i dadea mana sa faca nimic. Nu putea scapa de vorbele batranei si de suspinele si lacrimile fetei. Dar iata ca spre seara, la marginea luminisului se arata batrana. Nici vesela, nici trista ci doar cu o unda de ingrijorare pe fata. Ajunsa langa casa il vazu pe flacau razemand peretele.
 Ei fatul meu, se vede treaba ca orice lucru isi are fagasul sau. Rau ai facut ca nu m-ai ascultat.
 Sa ma ierti daca se poate, ca nu stiu ce a fost in mintea mea.
 Bag seama ca nu te-ai speriat de animalele mele, zise aratand spre cainele balaur.
 De ele nu matusa, dar s-a strans pielea mine cand am deschi usa beciului si au navalit toate aratarile celea afara. Ce era cu ele?
 Apoi trebuie sa-ti spun toata povestea ca sa te poti lamuri.
“Dupa ce a zidit Dumnezeu lumea si toate cate sunt pe pamant, necuratul a zis ca nu se poate sa fie totul bine si a zamislit si el toate rautatile inchipuite si le-a dat drumul pe pamant sa-l cutreiere si sa faca rau. Daca pana atunci toate mergeau bine si erau in buna randuiala dupa aceea s-au raspandit in lume toate relele: frica, ura, razbunarea, lacomia, mandria, mania, ingamfarea, fudulia, gelozia, boalele rele, indiferenta, nehotararea, indoiala, neglijenta, hotia, lenea, ingrijorarea, incruntarea, amanarea, slabiciunea, indolenta, enervarea, descurajarea, pesimismul si cate si mai cate. Cand a vazut Domnul Dumnezeu toate astea a plesnit din biciul de foc al dreptatii si le-a adunat pe toate relele din lume si le-a inghesuit intr-o borta din strafundul pamantului. Cand a vazut necuratul s-a dus cu prefacatorie in fata Domnului si l-a intrebat de ce s-a suparat si i-a adunat toti copii lui si i-a inchis in strafund de pamant?
Dumnezeu i-a spus atunci necuratului ca ii sloboade copii la lumina zilei dar sa nu care cumva sa apropie de suflet de om ca-i prapad. Dupa ce s-a jurat necuratul ca asa va fi, Dumnezeu a desfacut portile tainitei si pe toate relele celea le-a lasat slobode. Si cum s-au vazut libere s-au cuibarit in sufletele bietelor dobitoace. Dar trecura anii cu sutele si toate relele celea cuibarite in sufletele dobitoacelor nu aveau nici o multumire. Intr-una din zile, una a calcat intelegerea si s-a incolacit pe sufletul unui om. Atat de bine s-a simtit ca si-a chemat toate suratele si le-a povestit ce casa buna a gasit ea. Atunci toate relele au lasat juramantul facut si s-au napustit toate in suflet si-n minte de om. Atat de bine se simteau incat in curand rar mai era un om care sa nu fie atins de vreuna din rele.
Ajungand la urechile Domnului toata suferinta si rautatea care sugruma sufletele oamenilor s-a maniat atat de tare ca toate cate le-a zidit s-au zguduit din temelii. Dupa ce S-a mustrat pentru increderea pe care a avut-o in vorba nedreapta a necuratului a poruncit porunca mare catre toate cetele ingeresti sa porneasca pe pamant si sa-l cutreiere in lung si-n lat ca sa caute si sa adune toate relele si spurcaciunile si sa le zvarle pe toate intr-un beci. Tot atunci dadu porunca sa se caute cea mai curata copila de pe tot cuprinsul pamantului. Dupa ce a fost zidit beciul si inconjurat cu Duhul Sfant ca nici o spurcaciune sa nu mai poata scapa, au inceput cetele de inberi sa strabata pamantul si tot ce gaseau strangeau in desagi pe care le desertau la gura beciului. Dar cu toate acestea multe suflete ramaneau chinuite si sugrumate de stransoarea acestor spurcaciuni.
Cand a vazut necuratul ca-i sunt adunate odraslele s-a infatisat Domnului cerand dreptate. Dumnezeu ii spuse atunci ca dreptatea a avut-o pana cand au calcat juramantul si s-au incolacit pe sufletele oamenilor. Atunci necuratul a intrebat ce vor manca copilasii lui dragi inchisi in beciul acela iar Dumnezeu i-a spus ca vor avea cea mai dulce hrana pe care si-ar fi putut-o dori, suflet curat de fecioara. Vazand ca nu are spor necuratul a plecat dar nu prea departe jurand ca tot isi va scapa odraslele din mana Domnului prin vreun siretlic.
Si iata cu Bunul Dumnezeu a luat-o pe cea mai curata fecioara de pe pamant care nu era alta decat Credinta si a intarit-o cu Duh dupa care i-a spus ca datoria ei este de a imbuna si a indrepta toate relele zamislite de necuratul, iar cand ii va veni sorocul va iesi si va avea de sot pe cel mai bun fecior de pe pamant, pe Entheos, adica Entuziasmul. Asa ca a inchis-o in beci impreuna cu toate spurcaciunile acelea. Si cum au simtit dihaniile celea suflet curat odata s-au napustit toate si au inceput a smulge bucati din sufletul si din trupul fetei. Dar din ce mancau de aia se stafideau si se micsorau caci tot trupul fetei era sfant si fiecare dumicat insemna indreptare. Si toata rautatea se usca si cadea. De aceea odata la luna trebuia sa intru in beci, sa adun toata acea drojdie si zgura pe care o puneam in ladoi si faceam fiertura pentru animalele mele astfel ca nici urma de spurcaciune sa nu mai ramana. Si in fiecare seara trebuia fac fiertura aceea din ierburi de leac, fermecate si aburul fierturii hranea si ingrijea copila, o intarea si o intrupa la loc. Mai erau sapte zile pana cand tot chinul ei ar fi luat sfarsit caci cele rautati se cumintisera in mare parte si se subtiasera.
 Ce-am facut? Ce-am facut?
 Se vede treaba ca necuratul nu a stat cu mainile in san. Dar are Dumnezeu grija de toate cele.
 Deci dumneata matusa esti…..
 Da, eu sunt Sfanta Vineri iar celelalte doua batrane din padure sunt suratele mele Sfanta Luni si Sfanta Miercuri si rostul nostru era sa grijim beciul si sa-l aparam de tarcoalele necuratului.
 Ei matusa, matusa, atata timp cat soarele nu-si poate schimba mersul sa rasara de unde apune, atata timp cat nu pot sa aduc inapoi ziua de ieri si nici nu pot sa ma intorc in anii copilariei, atata timp cat nu mai pot intoarce vorbele odata scapate dintre buzele mele, voi ingropa ziua de ieri si nu ma voi gandi la cea de maine ci voi trai ziua de azi in toata maretia si splendoarea ei. Voi trai aceasta zi ca si cand ar fi ultima si voi astepta ca dupa ploaie sa apara curcubeul si pentru mine.
 Drept ai grait voinice numai ca zbuciumul tau nu va fi nici usor si nici scurt.
 Daca asa a fost scrisб asa trebuia sa se intample. Caci Dumnezeu le stie si le potriveste pe toate. Dumnezeu nu face lucruri inutile.
 Numai cu Credinta poti avea fericirea pe acest pamant.
 Stiu dar mi-a spus ca daca vreau s-o mai vad trebuie s-o caut la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor.
 Stiu si nu-ti va fi usor s-o gasesti.
 Deci….
 Da, nu pot, n-am voie sa-ti deslusesc mai mult. Singur trebuie sa gasesti calea. Si cu cat vei dobora mai multe rele din cele scapate cu atat va fi mai scurt drumul. Cu cele doua cioburi primite vei vedea sufletele chinuite si va trebui sa te lupti cu relele cuibarite si sa le dovedesti. Acolo unde puterile tale curate nu vor putea izbandi vei avea de ajutor crenguta asta de salcie care va sugruma si va termina orice spurcaciune. Si ca sa nu fi chiar singur in drumurile tale vei avea de calauza si ajutor chiar catelandrul care s-a lipit de tine si care nu-i altul decat Dorinta. Acum mergi cu Dumnezeu si cauta sa tii calea dreapta ca si pana acum.
 Sarut mana matusa, multumesc de tot ajutorul si de toate sfaturile date.
 Inca odata iti spun ca vei avea multe incercari si drumul nu va fi usor dar cu Dorinta si rabdare vei reusi sa nu-ti pierzi Credinta.
Saruta dreapta batranei, isi lua ziua buna si pleca flacaul nostru cautand sa-si stapaneasca suspinele ce-i strangeau gatul. Merse el ce merse caci acum nu mai tinea socoteala zilelelor si ajunse de iesi din padurea fermecata. Ajunse iar prin locuri cu oameni si prin tot locul unde zarea cate o belea sau o holera din cele scapate se lua la tranta cu ea si nu se lasa pana nu o dovedea. Si daca pana atunci oamenii pe care ii ajuta erau multumiti si se bucurau de sporul casei, acum toti oamenii pe unde trecea ramaneau curati si se simteau de parca s-ar fi luptat cu muntii. Caci acum toti vedeau cat de mult inseamna dorinta si entuziasmul.
Ca sa nu le tot scoata din san, flacaul nostru isi puse cele doua cioburi de nestemate, cate unul la fiecare ochi si acestea se lipira ca si cand ar fi fost de acolo. Toti oamenii se minunau vazandu-l pe flacaul cu un ochi de un fel si ce celalat de alt fel dar toti ramaneau uimiti abia dupa ce pleca catre alte zari caci in urma lui ramanea spor si oamenii erau usurati si cu sufletul curat. Treceau zilele si relele si peste tot pe unde il duceau pasii intreba pe oricine vedea despre Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor dar nimeni nu stia a-i spune. Singura bucurie si multumire pe care o avea era ca in urma lui ramaneau locurile curate, fara urma de rele si suparare, si tot omul avea spor si nu era cu patulul gol.
Dar iata ca tot cutreierand prin lume si curatind-o de rele si spurcaciuni a ajuns vorba despre el si la urechile necuratului. Acesta tare s-a mai maniat cand a aflat ca un simplu om a ajuns sa curete lumea si sa-i distruga dragele lui creaturi. Atunci s-a hotarat sa-l piarda ca sa nu se mai auda de el. A luat necuratul infatisarea unui balaur si i-a iesit in cale flacaului nostru dar acesta avand Dorinta alaturi nu s-a sfiit sa-l infrunte. A scos securea pe care o purta la brau si s-a luptat pe viata si pe moarte. Vazand prin cele doua nestemate cata rautate se afla in fata sa a scos atunci crenguta de salcie si aceasta indata a inceput a se rasuci si a se strange impresurand balaurul. Cand a vazut necuratul ca nu-i de gluma cu flacaul si cata putere are asupra lui a plecat blestemandu-l sa nu-si gaseasca odihna toata viata si sa cutreiere pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
Voinicul nostru nu lua in seama vorbele auzite ci pleca mai departe prin lume ajutand orice om sa-si faca rostul si sa-si aline sufletul. Dar iata ca intr-o zi, pe cand se afla la poalele unui munte zari o batranica ce se chinuia cu o legatura de uscaturi. Lasa poteca si se abatu pentru a o ajuta. Aceasta aproape ca nu mai putea sa rasufle sub povara. Flacaul nostru lua povara si fara a mai intreba porni pe urmele batranei. Aceasta lua o poteca ce se straduia sa pastreze coasta muntelui si mersera ei, mersera si trecura prin paduri dese de brazi, lasara padurile in urma si treceau acum prin finete scaldate de lumina molateca a soarelui. Iarba inalta si matasoasa se unduia sub adierea slaba a vantului. Cerul prinse a se schimba si cu tot soarele incepura sa apara nori pufosi si albi. Mergea batrana si tot mergea si parca acum era mai tanara si mai in putere ca la inceput. Si mergea batrana si flacaul dupa ea. Acum poteca se strecura pe langa un perete gol de stanca, neted si lucios ca ghiata. Nu ca i-ar fi fost teama dar uitandu-se in stanga sa vazu haul necuprins si astupat pe ici pe colo de norii pufosi. Tot uitandu-se el la haul ce-l pandea nu baga de seama ca acum era singur. Cand isi indrepta ochi vazu ca batrana nu mai este inaintea lui ci numai Dorinta care se stracura pe poteca ingusta. “Poate ca a luat-o mai repede si am pierdut-o dupa vreun ocolis al potecii. Oricum nu are unde sa fie dacat inainte, caci nici in spate n-am lasat-o si nici in hau nu s-a prabusit”. Si urca flacaul nostru si poteca se subtia tot mai mult caci numai cu greu mai gasea sprijin picioarelor. Si parca si povara era tot mai grea. Dar flacaul nostru nu se opri ci isi continua drumul calcand cu bagare de seama. Cand deodata vazu cu surprindere ca poteca se sfarseste intr-un povarnis plin de bolovani si grohotis. Ici colo cate un fir de iarba mai strajuia acea pustietate. Se stradui voinicul nostru si urca cu bagare de seama ca sa nu porneasca toate acele pietre si curand ajunse tocmai in varful muntelui care era ca o tipsie plina de verdeata moale si matasoasa a ierbii de smarald si ici colo cate o floare rosie se ascundea sfioasa. Soarele tocmai se pregatea sa se culce si cu ultimile raze lumina ceea ce nimeni nu mai vazuse pana atunci: din pamant se ridica la cer un fuior de fum de tamaie si drept in crestetul cerului se afla o mandrete de manastire toata poleita cu aurul curat al soarelui. Atunci flacaul nostru cazu in genunchi si zise printre lacrimi de bucurie: “cautat-am pe Domnul si m-a auzit si de toate necazurile mele m-a izbavit”. Ca prin minune toate uscaturile pe care le carase in spate se randuira si facura o scara ce ducea tocmai sus la poarta manastirii. Flacaul nostru incepu sa urce se de ce urca era tot mai usor si mai impacat. Ajunse la poarta mnastirii si aceasta se deschise singura iar in curte nu se afla decat madra lui, fata din beci ce era ingenunchiata si ridica rugi Domnului. Atunci se apropie flacaul nostru usurel si se lasa si el in genunchi alaturi. Dupa ce terminara ruga, ca la un semn, amandoi se ridicara si abia atunci fata baga de seama ca nu este singura. Daca nu era flacaul nostru s-o sprijine ar fi cazut ca secerata.
Amandoi plecara si incepura sa coboare treptele usurel si in urma lor acestea se prefaceau in porumbei albi si isi luau zborul ducand pana departe veste gasirii sau a regasirii celor doua suflete daruite. Cand ajunsera iar pe crestetul muntelui in fata lor era chiar batrana pe care o ajutase voinicul nostru. Amandoi cazura in genunchi si baiatul spuse:
 Trecand prin izbanda asupra relelor si prin disperarea neputintei ce ma strangea uneori, trecand prin clipe de iubire si prin chinuri cumplite, prin clipe de bucurie si prin valuri de durere, mi-am aprins intotdeauna flacara credintei in inima cu o rugaciune si ea m-a calauzit prin ceata indoielii ce ma mai impresura cateodata. Numai cu ajutorul Lui am izbandit si am ajuns la acest liman. Cum pot sa multumesc, iubita si preasfanta Maica?
 Ei copii mei, daca voi credeti ca zbuciumul si chinul vostru a luat sfarsit va inselati. Caci daca iti mai aduci aminte, cand te-ai luptat cu necuratul si l-ai alungat acesta te-a blestemat sa nu-ti gasesti odihna toata viata si sa cutreieri pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
 Asa este. Ce se va intampla acum?
 Ceea ce a randuit Dumnezeu bunul, caci nici el nu poate dezlega toate blestemele necuratului. Voi veti locui aici in acest loc uitat de rele dar la fiecare nastere si inviere trebuie sa coborati in lume ca sa aduceti pacea si fericirea oamenilor si sa nu-i lasati sa-i cuprinda si sa-i sfarme cu totul relele baloasele. Si veti fi printre oameni, toti trei: Dorinta, Credinta si Entuziasmul si orisiunde veti gasi fie si o samanta mica de rautate va trebui s-o starpiti ca sa se uite numele ei. Si an de an, pana la judecata Bunului, veti cobora printre oameni si le veti face viata usoara, redandu-se dorinta de a lupta, credinta in cel de sus si in puterea lor si puterea entuziasmului de a dobora toate piedicile. Si nu veti avea odihna pentru ca nici relele nu au odihna si va veti lupta cu ele pana cand toti oameni se vor lecui si vor uita chiar si numele lor.
Atata spuse batrana si pe data se preschimba intr-o mare de lumina si pace si se ridica la cer ducand cu ea si fuiorul de tamaie care tinea manastirea-ntr-un picior ca un abur de usor ce se-ascunde intr-un nor. Si de atunci cei trei traiesc fericiti pe muntele lor inconjurati de norii credintei si dorintei de bine si de fiecare data la nasterea si invierea Bunului si Sfantului ei coboara pe pamant pribegind din loc in loc si pe orisiunde trec lasa lumea curata si vindecata de rele. Si daca cumva intr-o dimineata de iarna veti vedea pe sticla ferestrei cateva lacrimi de gheata sa stiti ca au trecut si pe la voi si au plans de bucurie caci au gasit un camin curat si lipsiti de rele si belele. Si daca uneori in suflet veti simti dorinta de a face bine tot ceea ce faceti si credinta in Dumnezeu si in voi insiva o simtiti crescand, sa stiti ca sufletul vostru a fost vizitat de cei trei paznici ai lumii, paznici care nu fac altceva decat sa lupte cu toate relele din lume ce au napadit si a-au cuibarit in suflete curate. Bucurati-va cand reusiti sa faceti un bine cuiva si dati astfel o mana de ajutor celor trei paznici, caci nu este bucurie si placere mai mare ca atunci cand reusiti sa redati cuiva dorinta, credinta si entuziasmul. Si daca nu s-a sfarsit inca lumea sa stiti ca cei trei paznici mai colinda inca. Si eu incalecat pe dorinta si v-am povestit cu credinta, si daca veti mai dori poate ca ne vom mai intalni. Cand va mai fi o noapte geroasa, la lumina focului din vatra am ma intorc cu traista plina si vom depana firul altei povesti. Pana atunci nu va spun decat noapte buna, somn usor, sa cresti mare puisor.

Povestea lui Urtago cel translucid si transparent si cat se poate de indiferent

Orisicat as incerca sa transcriu toate cele cate mi le-a soptit tacutul Urtago cel transparent a carui umbra se decolorase de la atatea spalari, ploi si ocari cate indurase nu cred ca voi reusi. Dar asa dupa cum m-a rugat el, trebuie sa-i fac pe plac si sa las in aceasta sticla de plastic pe care-am gasit-o saltandu-si burta goala la linia uda a nisipului povestea scrisa pe foi de ceapa. Partea proasta e ca mereu mai gasesc cate cava de adaugat si atunci dau fuga in apa, o culeg si-o strang la piept, ii desfac capacul si-ndes foile rulate apoi dupa ritualul inchiderii cu capacul ei adevarat o zvarlu iar cu speranta ca o s-o gasiti, daca o s-o mai gasiti atunci cand valurile or s-o arunce in calea voastra.

Cine sunt eu?
Afurisita intrebare pentru ca de cand m-am trezit pe insula asta din mijlocul apelor incerc sa-mi aduc aminte dar nici un neuron nu vrea sa se agate de poarta unde zac ascunse adevarurile mele, asa ca o sa va spun ca nu stiu nici cum ma cheama si nici cine sunt. Sau daca vreti puteti spune ca-s o mana care scrie, nu, nu scriu mecanic la dicteu pentru ca cele ce o sa incerc sa le povestesc s-au petrecut demult, mult mai demult decat ar putea o biata mana sa-si aduca aminte. Pentru ca, cu toate ca-s o mana priceputa (si va spun nu ca sa ma laud c-am intocmit dintr-un betigas un fel de ceas care sa-mi spui cate ore-s primprejur) tot nu stiu decat ca povestea ar trebui sa-nceapa cu mult timp in urma cu multe zile lumina in urma. De obicei cand nu reusesc sa aprind focul stau asa cu ochii la luna si-mi inchipui toate cele cate mi le-a povestit Urtago.

Cine este Urtago?
Nici asta nu pot sa va spui destul de lamurit, pentru ca el asa rusinos si tacut cum e nu prea imi spunea multe, sau poate ca el povestea si eu credeam ca visez pentru ca oriunde ma uitam nu vedeam mai nimic iar de auzit auzeam asa ca o rasuflare, ca o soapta molcoma (o sa trebuiasca sa caut in dictionar mai multe cuvinte pe care le-am auzit dar al caror inteles l-am pierdut). El imi spunea ca...dar mai bine sa va spui tot ceea ce-mi amintesc eu despre toate cate s-au spus...

Povestea lui Urtago suflata de el insusi la ureche...

„Ceea ce ma doare e ca imi pierd credinta si speranta in mine. Nimeni nu vede in mine ceea eu simt ca sunt, nimeni nu vede in mine ceea ce-mi doresc sa fiu si mai ales nimeni nu a vazut si nu o sa vada in veci ceea ce-as fi putut sa fiu. Ori poate ca acestea nu-s decat marile incercari la care sunt supus inainte de a trage linia.”

- Hei Urtago, de ce-ai scos râma aia de-acolo? Vrei sa ne cada acoperisul in cap?
Dar Urtago era deja departe iar haraitul bunica-si nu-l mai ajunse. Strangea cu putere râma cea lunga si astepta sa devina biciusca, adica sa se-ntareasca acolo unde erau degetele lui balivernoase si sa se arcuiasca sfichiuit pana la capat. Toti copii aveau o biciusca si alergau minutauri cu ele de-ti era mai mare dragul, numai el nu avea. Isi pusese de mult in cap sa ia si el una dintre capriorii colibei dar mai mereu se lua cu spalatul umbrei si uita. Pe mama-sa si pe tata-su nu-i stia deloc, de cand putuse sa tie dechise narile si sa filtreze lumina tot de bunica-sa daduse, cel putin asa spunea ea ca-i ieste bunica. Apoi a prins ceva vlaga si a-nceput sa se tarasca de colo folosindu-se de balivernoase ce lunecau ca niste melci de cei frumosi si cerceta totul de jur imprejur. De fiecare data cand batrana se strangea in cochilie, incepea sa mangaie coardele laudariumului si din adancimea gatului se pravaleau printre buzele stranse fosgaiala vremilor trecute. Atunci el se intindea in moliciunea cratului si simtea cum ii creste o umbra noua, maiestuoasa, plina de cute si falduri negre ca smoala de pe fundul universului (din cate stia el, universul o fost o galeata plina de smoala ce s-a rasturnat la zdrumicatura cea mare). Asa cu umbra cea noua incepea sa cutreiere toate vremile trecute si viitoare dar orisicat bontaluia prin colbul drumurilor nicaria nu se-ntalnise cu ai sai. Nici macar cu un fir de patrafir ca poate tot ar fi reusit sa le reconstituie umbrele, dar asa nimicuta. Nimeni nu voia sa-i spuie al cui ii si cu ce rost scapase-n lume. Tot ce stia el (din spusele batranei) era ca el nu avea umbra ca toti ceilalti si din cauza asta trebuia mereu s-o spele, si s-o tot spele. Nimeni n-a stiut sa-i desluseasca taina aceasta dar nici el nu-si batea capul prea mult ca era satul de cucuie. Si azi asa, maine asa, iata ca bunica-sa se stranse cat o gâlma pe peretele cochiliei sale, iar umbra lui de la atatea spalaturi se stravezise si se prezise ca acum chiar ca nu mai avea nimeni umbra ca a lui. Si nu ca-i parea rau sa fie stravezist si neumbrist, da macar daca si-ar gasi si el pereche sa nu ramaie singur pa toata lumea ceia a lor. Dar cum era inca copil nu-si facea ganduri si nici planuri nu avea stranse. Pentru ca asa era legea in lumea aceea a lor: cat traiesti sa-ti cladesti casa viselor, sa agonisesti cat mai multe ganduri si sa le usuci in gârnita, iar toata imprejurarea s-o pistruiesti cu planuri cat mai colorite si mai mirositoare, ca cu cat mirosea mai frumos lumina cu atat erai mai vestit printre ai tai.
- Da unde strungi mai Urtago? Tu nu vezi ti-a flicostit rama ceia-ntre degetele balivernoase?
- Ia ma duc la Umbrista ca sa ne jucam cu ramele si sa manam minutauri si secondoase de colo colo ca sa rasbutaracim grijile oamenilor din cea lume.
- Da de cate ori ai trezunt tu lumea oamenilor?
- Haaaa, pai nenumarate-s belivernoasele astea la cate trezunturi am avut eu
- Si tu de ce poti si noi nu? Mai intreba curioasa Girostrila?
- Apoi fata grada o fi de la umbra mea sau poate ca nici io nu stiu ca sa spun de ce. Da sigur de putut io pot.
- Zau ma? Si cum e in lumea oamenilor?
- Pai cum ssa fie? Greu sa cladesc din cuvintele noastre luminile si mirosurile lor.
- Da macar cu cine seamana?
- Pai seamana si nu seamana, ca ei sunt asa o amestecatura de umbra cu lumina si mioros si de cele mai multe ori te orbeste galagia. Ca e o adevarata cacofonie-simflorie plina de zbuciume si tresceri...
- Oh Urtago, rau imi pare ca trebuie sa plec. Dar cu siguranta ca o sa te mai caut ca sa-mi mai povestesti lucruri de-aste interesante.
- Bine Girostrela. Mancarime usoare intre balivernoase umbroase. Si o vazu pe fetica cu umbra infoiata si simti cum i se-ncordeaza vana dintre urechile fluture si mai ca era sa-si ieie lincareala de-a zburda.

De fiecare data cand simt mancarime, ca o mana silitoare ce sunt, incep sa scarpin, ma scarpin pe mine, pe sub mine, printre zilele ramase si-apoi incep a scarmana tot jur-imprejur si nici nu stiu cum se face ca se ratoieste textul la mine ca cica sa nu-l mai scarman ca-si pierde toate cuvintele mai inflingurate. De parca io mai stiu care ce cuvinte se mai potrivesc. Dar din toate mancarimile astea parca simt io ca si textul iesta iese mai limpede si mai cret din adancurile cele sulitate ale penitei. Intr-o seara pe cand frecam betele de sorg ca sa strang flacaruicile in scame de papadie-dinozaur, i-am spus asa dupa legile lui Urtago, pentru ca la ei acolo papadiile is mai mici ca firul de patrafir si nu-s asa mari si vanjoase ca pe-aici, deci cum va spuneam incercam eu sa prinz scanteie in scame si numai ce vad ca se umfla burta lacului, pentru ca lacul de langa coliba trosnita plutea cu burta-n sus printre tot felul de brusturi si matasea buhaiului de balta si ceva papuris de pe furis. Si ca se umfla nu-i mai nimica pentru ca si lui de la cate vietati inghite i sa mai umbla preumbla prin burta, dar acum se troznea asa ca o bulboana tuguiata si-nfoiata. Mare maiculita si unde nu-ncepe a sa legana o curgere de ape asa ca o funie de groasa si de ce curgea o vedeam cazand catre cer si pana sa termin eu cu focurile mele numa ce ma trezesc cu funia ceea ca leaga cerurile de burta lacului da asa hotarat ca sa nu care cumva sa fie loc de-ntors. Si nici una nici doua (ca tot is io o mana silitoare si la scrisulanu tare) iata ca las betele celea de sorg si ma prinz vorniceste de funia ceia si hâţa-n sus mai tras-impins ma vaz pornit pe calea ceriului atarnat de-o funie zemoasa cat ploaia de groasa. Nici in sus dar nici in jos nu priveam ca sa nu ma scarmene spaima cea delasatoare. Si numai asa intr-o strafulgerare imi adusei aminte de betele mele si de scama de papadie ca le uitai acolo langa coliba si daca se pornea vreo turbentata de vant mi le boscorodea de nici ca le mai gaseam. Ori poate ca mi le fura lacul cela nastrusnic si le ascunde in afund tocmai printre radacinile ce-i cresc pa spate. Eh, deh, acum cum mi-o fi norocul. Pe langa mine treceau intr-un galop usor norisoare caprioare vanturate si-adunate, mai apoi simteam in ceafa rasuflarea greoaie a cate unei matale omatoase, fioroase si stufoase care ragea de mi se zgribulea limba printre dinti si ingheta funia sub palmele mele. Atunci ma opinteam si ma trageam de par mai repede ca sa scap din stransoarea dihaniei. Si-apoi unde nu se pornea asa ca o sarutare dulce si suava de se-nmuia sufletul in mine si pana sa zic ceva numai ce vedeam codisca zanatecei de vinticela ca imi face sugubeata semne si dispare pe alta alee. Ei, da cum urcam io asa pe funia mea iata ca prinse a ma-nghesui nori de toate formele, care mai de care mai manios si mai pufos, de abia mai aveam aer ca sa respir. Si parca si palmele mele incepeau a strange altfel de apa mai licoroasa si mai picuroasa da pana sa ma dezmetiscesc io din toate temerile si nalucirile cele iata ca ma trezesc pe un tapsan de o neasemenita frumusete pe care io ca mana silitoare n-am cuvinte stranse-n zare razletite pe sub soare. Si numai ce ma trezesc ca funia mea se face gheizăr din acela artezian si cad de-a berbleaga in iarba cea frageda si noroasa, ca tapsanul era de un alb stralucitor si moale, moale...de numa numa... ei si cum stateam io si ma minunam asa numa ce vaz ca cerul prinde a se-nfoia la mine si de unde oare incepu sa ploua cu foi de hartie pline de extemporale si lucrari de control de mama-mama sa intocmesti o intreaga culegere de referate si lucrari. Iau io una s-o citesc, de-a mirarea ma crucesc, iau p-a doua tin-te tare ca e rupta din dosare, la a treia-ngalbenesc si de spaime ma lovesc...iau, indes in san cat pot, langa mine strang de-un stog, mai apoi ma dumiresc, si pe spate lenevesc...si-n cetit ma adancesc...

Cum a fost in vacanta la bunici

Povestea lui Xun Zi

Se spune ca demult, tare demult, pe cand hartia nu era hartie ca cea de azi ci doar bucati mari de matase vopsita in cele mai felurite culori: de la rosul sangelui la albul translucid al zapezilor din varf de munte sau negrul noptilor de vara, traia un mare mester, vestit in toata lumea pentru scrisul lui maiastru si pentru pastelurile care ii ieseau de sub penelul fermecat.
Si nu era imparat care sa nu-i plateasca cu aur pentru un petec de matase cu un rasarit de soare dintre crestele inzapezite ale muntilor sau pentru o cascada ce se strecura printre stancile pizmase. iar maiestria lui era neantrecuta, incat daca nu ar fi fost atat de mici pastelurile ai fi putut crede ca totul respira si era viu.
Dar cu toate ca era bogat peste masura si era stimat si respectat de toti, el ramasese sa traiasca in batrana casa in care se nascuse alaturi de sotia sa iubitoare. Si totul nu ar fi fost decat bucurie dar nu putea fi asa caci ii lipsea totusi ceva: un fiu, un urmas. Si cate nu incercasera ei pentru a dobandi un urmas. Vraci, doctori, fermecatoare si cate leacuri aflasera pe toate le incercasera dar degeaba. Impartira mult din preaplinul lor caci de unde este poti sa dai si sa ajuti pe cei aflati le stramtorare. Si durerea era si mai mare de cand sotia lui il parasise, plecand spre locul vesnicelor bucurii, lasandu-l singur cu durerea lui. Caci toata viata lui reusise sa gaseasca buna intelegere, dragoste si sustinere din partea celei care jurase sa-i fie sprijin pana la sfarsitul zilelor. Si mahnirea ii parjolea sufletul asemeni soarelui desertului si pe zi ce trecea devenea tot mai retras si mai inchis, incat cu greu mai reusea cineva sa-i vada fata. Vecinii nu mai stiau ce sa faca pentru a-i aduce o usoara alinare si daca ar fi fost numai atat, dar pana si imparatul incepuse sa-si faca griji caci tare mult iubea toate lucrurile maiastre iesite din mana lui.
Si treceau zilele si Xun Zi, caci asa se chema maestrul nostru, devenea tot mai posomorat. Dar iata ca intr-o noapte intunecata, se porni o furtuna, strabatuta de cele mai nerusinate vantoase aducatoare de ploi si de traznete care luminau intunecimea ca o mana de sori. Batranul nostru se ridica din pat si cu inima tremurand se intinse la podea rugandu-se maritului sa-i curme zilele mohorate cu arsura trasnetului, si ruga era atat de fierbinte incat lacrimile ii curgeau siroaie si i se innodau in barba vlaguita.
Nu stiu daca ruga i-a fost ascultata sau nu, dar odata cu un huruit asurzitor care sfarama temeliile lumii, o lumina stralucitoare ca insasi lumina a o mie de sori se pravali din inaltul cerului spintecand pentru multa vreme intunecimea zdrentuita, incat batranul nostru crezu ca i s-a sfarsit viata si ca deja se indreapta catre tinuturile fericite pentru a-si regasi sotia. Si ramase batranul nostru intins si fara de simtire pana cand lumina stralucitoare a soarelui strapunse intunericul camerei mangaindu-i ochii osteniti. Se ridica Xun Zi si cu picioarele tremurande se indrepta si deschise usa. Pe treptele arse se afla un cos de aur iar din el isi ridica manutele o mandrete de fecioras cu pielea alba ca laptele si perisorul balai ca aurul topit. Batranul nostru nu mai stia ce sa creada dar cazu in genunchi multumind cerului. Se ridica sprinten de data asta si se apleca, ridicand cosul.
Copilul prinse a ganguri, incercand sa prinda fata aceea in manutele mici. Xun Zi, incepu sa sara intr-un picior de bucurie de parca Maritul si Milostivul ii luase mintile. Duse cosul in casa si iesi in fuga alergand prin vecini. Batu cu putere in porti, dar nimeni nu venea sa-i deschida. Isi aduse aminte ca poate vecini erau plecati la munca, asa ca se intoarse catre casa unde statea vecinul Chyang-Fui. Chiar in curte, rezemata de peretele casei era batrana-i mama care peticea cativa saci.
- Vecina Chyang, te rog ajuta-ma!
- Dar ce s-a intamplat marite Xun Zi?
- Hai cu mine sa ne sfatuim. Am nevoie de sfatul si ajutorul tau. Sigur ca o sa te rasplatesc pentru asta. Oh, unde esti tu buna mea Liu-ti sa te bucuri?
- Marite Xun Zi, da ce mare minune s-a intamplat?
- Hai cu mine si nu mai pierde vremea.
Se ridica batrana, urmandu-l pe mesterul penelului ale carui minti parca o luasera din loc. Xun Zi salta vesel si cand ajunse acasa, sari treptele ca un pusti pus pe sotii. Deschise usa si-i facu loc babutei sa intre. Inchise usa si in linistea casei se auzi un gangurit. Batrana ramase ca lovita vazand cosul aurit si mandretea de baietan care se afla inauntru. Trase de cateva ori aer in piept si dupa un timp reusi sa lege cateva vorbe.
- Ce minune mai este si asta marite Xun Zi?
Batranul incepu sa-i povesteasca ruga lui fierbinte de noaptea trecuta si minunea ce se intamplase. Stia ca ruga ii fusese ascultata si ca in sfarsit avea un urmas. Dar isi aduse aminte pentru ce o chemase pe batrana si ii spuse:
- Buna mea Chyang, nu pentru asta te-am chemat. Rogu-te spune-mi ce trebuie sa fac ca banuiesc ca baiatul ii este foame. Te rog ajuta-ma!
- Apai sa ma duc sa iau niste lapte de capra si ma intorc imediat.
Pleca batrana si se intoarse cu o ulcica de lapte cald si niste scutece. Hrani copilul, il schimba in scutecele curate si dupa ce ii aranja un patuiag intr-o albie il lasa sa doarma linistit, dupa care se aseza la taifas cu Xun Zi, spunandu-i de una si de alta de cate ii trebuiau copilului.
- Spune-mi te rog marite Xun Zi, da ce nume ii vei pune flacaului, ca nu se poate om fara de nume?
- Nume? La asta chiar ca nu m-am gandit. Ca bine spui. Nume? Nume? Sa-i spunem……
- Ei, cum o sa-l cheme?
- Sa-i spunem…….Yao, Yao Xun. Ce spui?
- Eu spun ca-i bine, daca dumitale iti place.
Xun Zi ii dadu bani ca sa ia toate cele de trebuinta si din acea zi batrana ramase sa aiba grija de copil mai ales ca si acestuia ii placea de doica sa. Si daca pana atunci Xun Zi era tot retras si ursuz, din acea zi toata lumea era a lui, iar la petrecerea data la botezul copilui invita pe toata lumea si in bucuria lui l-ar fi invitat chiar si pe maritul imparat.
Si crestea baiatul nostru intr-o zi cat altii intr-un an si nu era lucru de care sa nu intrebe si pe care sa nu-l stie. Si pe toate le invata cu usurinta si placere dar cel mai mult ii placea sa stea in preajma tatalui sau cand acesta lucra sau cu buna sa doica la gura sobei ascultand basmele stramosilor, lucruri petrecute si intamplate pe cand lumea se bucura de mangaierea nemijlocita a zeilor si zanelor iar taramul Yudu inca nu se nascuse din lacomia si greselile oamenilor. Si crestea Yao Xun spre bucuria tatalui sau si toata lumea il lauda pentru buna sa crestere, si pentru infatisarea sa desavarsita, incat batranul sau tata nu mai putea de bucurie si in fiecare seara se retragea in odaia lui si se ruga multumind cerului pentru desavarsirea si implinirea fiului sau, stiind ca buna lui sotie vegheaza asupra lor.
Cand ajunse Yao Xun la cinsprezece ani era o frumusete de flacaul care nu se temea de nimeni si de nimic, stiind sa manuie la fel de bine bambusul si sabia cat si penelul, luandu-se la tranta cu bucurie cu toate jivinele padurii sau cu cele mai migaloase caligrafii. Intr-o seara, batranul Xun Zi il chema in odaia sa si ii spuse:
- Dragul meu Yao Xun, esti destul de mare incat sa poti hotara singur. Chiar daca mi se frange inima, sfatul meu este sa iti iei cele de trebuinta si sa pleci in lume, in tinutul Tibetului. Acolo vei gasi mari maestri care te pot invata tot ceea ce-i trebuie unui om pentru desavarsirea sa. Vei putea invata marea arta a penelului si vei putea stapani toate poftele si relele care pot uzurpa viata unui om. Ce spui?
- Bunul meu tata, stiu ca nu doresti decat buna mea educatie si implinire dar te rog lasa-ma sa mai stau langa tine macar un an.
- Fiul meu, stiu ce simti caci si eu simt la fel, dar gandeste-te ca ceea ce poti face azi nu vei mai putea face maine. Nimic nu este mai de folos unui om decat incercarea de a atinge pacea si linistea deplina. Gandeste-te ca eu nu am ce sa te mai invat, dar acolo sigur vei gasi intelepti care vor putea completa tot ceea ce eu m-am straduit sa sadesc in inima si-n mintea ta. Pleaca cu inima deschisa si gandeste-te ca imi va fi mult mai usor sa astept acum decat peste un an. Du-te fiul meu.
- Bine tata, voi face precum ti-e voia.
- Atunci maine in zori o sa pleci la drum. Uite aici doua pungi cu galbeni ca sa ai de primeneala si sa poti depasi toate greutatile drumului. Poate ca este mult, poate ca este putin, asta vom vedea cand o sa te intorci. Un singur lucru te rog: incearca sa nu traiesti numai pentru tine, caci nici un om nu a fost lasat sa-si petreaca viata in silnicie. Fi bun si ori de cate ori poti, ajuta-i pe cei mai nevoiasi decat tine. Fie ca cerurile sa se deschida pe unde mergi si Prea Luminatul sa te aiba in grija.
Se imbratisara si ochii batranului sau tata pluteau in lacrimi grele. Baiatul se retrase si incepu sa-si pregateasca cele de drum. Isi lega bocceluta, puse pungile cu galbeni in san si se intinse pe rogojina chinuit de tot soiul de intrebari, incercand sa afle miezul hotararii tatalui sau. Somnul se furisa, alindu-i suspinele si intarindu-i inima si cugetul. La primul cantat al cocosului, sari in picioare, isi lua bocceluta in spinare si pasi usor afara. Cand se ridicase soarele de o sulita era deja departe de cetatea lor si mergea cautand prilej de minunare in toate cele ce le intalnea.
Batranul sau tata, ramase la fereastra odaii sale urmarindu-l cu privirile pierdute printre lacrimi pana cand nu-l mai zari. Stia ca zilele si noptile vor fi iar lungi si aspre dar se bucura pentru fiul sau. Din acea zi incepu sa faca tot ceea ce trebuia pentru ca din banii agonisiti sa-i ridice fiului sau o casa mandra cum alta nu mai era, desenand fiecare detaliu, pe care chiar el isi dori s-o aranjeze, pictand tot ceea ce era mai frumos.
Dar sa-l lasam pe batranul maestru Xun Zi cu treburile lui la casa baiatului si sa vedem de frumosul Yao Xun. Mergea voinicul nostru drum intins, fara sa se abata, intreband din om in om despre tinutul Tibetului. Toate lumea il indruma spre apus caci nimeni nu ajunsese pana acolo, dar din ce stiau ei, acest tinut se afla undeva spre apus. Mergea voinicul nostru si ori de cate ori putea ajuta pe cei nevoiasi, inlesnindu-le fie cate o scrisoare cu slove maiastre catre guvernator, fie cate o masa imbelsugata acolo unde se vedea ca foamea se cuibarise adanc si toate le facea fara a se gandi sa ceara ceva. Un singur lucru il necajea peste masura: faptul ca era tot singur la drum si ca nu gasise si el pe cineva sa se intovaraseasca. Dar nici nu suferea prea tare caci tot drumul era inconjurat de cate o pasariuca ce-l insenina cu cantul ei. Intr-o seara, la marginea unui crang, gasi un catelandru ce plangea dupa mama lui. Il lua in brate si incerca sa-l aline, vorbind cu el. Se pregati de mas, aprinse focul si aranja un pat din ramuri de bambus pe care il inveli cu frunze si muschi. Parpali bucata de carne pe care o avea in desaga, scoase si lipiile de orez si aduse intr-o ulcica apa dulce si rece de izvor. Se aseza si incepu sa se ospateze impartind totul cu noul sau prieten. Rascoli focul si puse alte vreascuri ca sa tina pana spre ziua si se culca strangand puiul la piept ca sa-l incalzeasca. Dimineata la trezire vazu catelandrul rascolind frunzele din jur si rostogolind un ghem de tepi. Lua ariciul speriat, cu grija, si-l duse pana intr-un desis dandu-i drumul. Se intoarse la foc, scoase din traista lipiile ramase si o bucata de branza si dupa ce mancara pe saturate, rascoli cenusa si stinse carbunii dupa care pleca mai departe. Spre marea lui bucurie catelandrul il urma asa ca de acum incolo nu avea sa mai fie singur. Si merse voinicul nostru, zi de vara pana-n seara, si din seara-n ziua iara si mergea si nu se incurca. De la un timp iata ca asezarile se rarira si pamantul prinse a se ghebosa adunand deal langa deal, iar undeva in zare deja se vedea prin ceata tremurata o inlantuire de munti. Printre ceturile diminetilor se zareau trecatori adanci ce se strecurau pana catre varf. Pomii se opreau pe drum lasand iarba deasa sa alerge catre varfurile inzapezite ale muntilor.
Intr-o zi, la umbra unui chiparos gasi un batran cu pletele albite sezand in pozitie de ruga, asemeni pietrei nemiscate. Se aseza alaturi, iar catelandrul dupa ce ii dadu ocol de cateva ori adulmecand aerul se retrase la cativa pasi si ramase asteptand cu ochii intrebatori. Spre seara, baiatul nostru se ridica si porni mai departe, lasandu-l pe batran in acelasi loc si in aceeasi stare caci il simtea rasturnat inauntru, petrecand timpul, stanca nemiscata si fara putinta de ajuns. Acum ca li se terminasera proviziile se hraneau cu ceea ce puteau. Catelandrul mai prindea mici vietati iar voinicul nostru se hranea cu fructe si muguri si cateodata chiar cu ciuperci gustoase. Incepu urcusul catre acele creste inzapezite si pe zi ce trecea era tot mai rece si in aer plutea mirosul zapezii.
Dupa un timp pe un mic platou cu iarba marunta, zari un batran ce statea in picioare cu bratele ridicate a implorare si care parea o trestie usoara asteptand suflarea molcoma a vantului. Ramase langa batran asteptand o zi intreaga dar cand vazu ca si acesta era calator ca seva verde, petrecand timpul in cautarea interioara, se ridica si pleca mai departe. Si mergea voinicul nostru si frigul devenea tot mai patrunzator iar dimineata gasea bruma deasa pe frunzele micilor plante, incat atunci cand pornea la drum parea ca iarba striga infundat cand calca pe ea. Urca voinicul nostru Yao Xun pe poteci sterse, prin vai uitate de apele lor si iata ca intr-o buna zi ajunse pe acoperisul lumii, caci toti acei munti se strangeau intr-un imens platou si doar ici colo se mai zarea cate o culme semeata invesmantata in zapada. Si mergea acum strangand catelandrul la piept caci frigul era patrunzator si doar asa se mai puteau incalzi. Vreascurile de foc se terminasera, mancarea era tot mai greu de gasit dar cei doi mergeau mai departe.
Intr-o dimineata, zari prin ceata stravezie un punct. Grabi pasi si cand ajunse aproape vazu un batran care plutea asemeni florii de lotus. Statea in aer la cateva palme deasupra pamantului. Vazu straiul saracacios al acestuia, si mai vazu ca sub el zapada se topise lasand la iveala cateva fire de iarba. Batranul tinea in mana dreapta un penel pregatit parca sa picteze iar in cea stanga facut sul un pergament. Se asaza Yao Xun langa batran, ostenit de drum si cu catelandrul la piept cazu intr-un somn adanc cu toate ca avea ochii deschisi, iar gandurile sale prinsera a calatori, facand drumul inapoi spre casa copilariei si catre tatal sau.
Si ramase Yao Xun al nostru langa batran o zi, fara sa se petreaca nimic, doua, dar batranul era nemiscat si abia in a treia zi batranul nostru se intoarse catre el. Baiatul se simtea bine si parca nici foamea sau frigul nu-l mai chinuiau ca inainte.
- Care ti-i voia voinicule? Intreba batranul cu glas stins dar patrunzator.
- Vreau sa stiu…….vreau sa stiu…….totul, zise Yao Xun.
- Prea bine. Vei stii totul, dar mai intai trebuie sa gasesti raspuns la o singura intrebare.
- Care?
- De ce?
- Cum?
- Cand vei avea raspunsul vom mai vorbi.
- Daca nu va e cu suparare…..
- Cand ai raspunsul! Mai zise batranul si ii intinse o turtita, indemnandu-l sa o puna sub limba.
Batranul se adanci in meditatia lui, lasandu-l pe Yao Xun sa-si gaseasca raspunsurile. Si trecu o zi, trecura trei, trecu o saptamana si Yao Xun se adancea tot mai mult in interior cautand raspunsuri la intrebarile nepuse. Se lasa purtat pe marea intrebarilor si se trezea luat de curentul puternic al cate unei intrebari si dus hat departe pana unde nici cu gandul nu gandise ca va ajunge. Calatorea rascolind necuprinsul ce se ascundea inauntrul lui si care era aidoma celui din tariile necuprinse ale intregului. Valuri spaimoase se napustea asupra lui tarandu-l catre adancurile tenebroase ale indoielilor. Dar de fiecare data gasea limanul raspunsului si dupa o scurta odihna pleca mai departe. Un clinchet de clopotel se strecura rasolind tariile. Baiatul nostru abandona marea zbuciumata a intrebarilor si cand ajunse la liman il vazu pe batran plutind linistit in fata lui.
- Acum stiu ca putem pleca, zise batranul si incepu sa pluteasca lin. Baiatul nostru se ridica si pleca dupa batran. Abia atunci vazu ca nu mai este catelandrul. Ar fi vrut sa intrebe ce s-a intamplat, dar isi aduse aminte ca putea pluti o vesnicie pe marea intrebarilor fara a gasi raspunsul dorit.
- Avem mult de mers?
- Ce inseamna mult?
- Mult……
- Mult pentru un om? Pentru Pamant? Pentru necuprins? Pentru Creator?
Baiatul tacu incurcat, nemaistiind ce sa spuna.
- Tine te rog capatul acesta al sforii, inchide ochii si mergi. In felul acesta distantele nu te vor mai insela, lasand impresii false. Cand vom ajunge imi vei spune daca am mers mult sau putin. Totul e sa simti.
Plecara, batranul plutind iar Yao Xun mergand cu acel capat de funie in mana. Avand ochii inchisi nu mai stia daca este noapte sau zi si tot ce putea spune era daca este cald sau rece. Mergea fara sa doarma sau dormea mergand dar de fapt el nu mai stia ce este somnul, caci nu simtea oboseala si deci nu simtea nici nevoia sa doarma. Constiinta lui se adancea in starea fara limite a spatiului, trecand barierele pamantesti si luand la cercetat barierile cerurilor, asa cum se intampla in vremile de demult cand ingerii si oamenii se preumblau in sus si in jos pe scarile cerului. Timpul se incolacea cautandu-si inceputurile incat parea un sarpe ce-si inghite coada, parea sau era o roata ce se invartea tot mai tare si mai tare, pana cand nu era altceva decat o roata de lumina ce pulsa tot mai iute si mai tare, landu-l, rotindu-l, macinandu-l, rasucindu-l. Timpul si distantele se aflau atat in intertiorul cat si in afara lui, mangaindu-l, alinandu-l, alintandu-l. Din preaplinul gasit se simti sorbit si se trezi in fata batranului.
- Fatul meu suntem aproape. Tine si turtita asta. Este ultima pe care o primesti. Vom ramane pe loc, fata in fata, pana cand boabele de orez vor incolti si vor lega rod.
- Care boabe marite invatat?
- Toate la timpul lor. Aseaza-te asa cum vei crede de cuviinta si cauta sa vezi.
Yao Xun se aseza pe zapada fara sa simta raceala si dupa ce puse turtita sub limba incepu sa priveasca. “voi ramane pe loc pana cand vor incolti boabele de orez”. Incerca sa vada, dar zapada ii oprea privirile. Incet, incet, privirea se deprinse a vedea si ceea ce nu se vedea de la inceput. Zapada se topea sai disparea pur si simplu si sub ea se vedea pamantul negru ce mustea de seva. Privi cu luare aminte si oricat a privit nu a vazut nici o boaba de orez. Incepu sa-si plimbe privirile miscandu-le putin cate putin si in tot locul descoperea pamantul de sub zapada. Apoi isi dadu seama ca fara a-si misca ochii putea sa vada sub el si in spatele lui dar privirile se opreau la suprafata pamantului. Incet incet cu staruinta, incepu sa scurme si vazu ca isi poate afunda privirile intai un deget apoi o palma in pamant si apoi din ce in ce mai mult. Dar orisicat ar fi privit nu zarea nici un graunte de orez. Lasa pamantul sa se odihneasca si incepu sa priveasca atent intr-un punct. Nu-si dadea seama daca era singur sau in mintea si-n sufletului lui se alatura ca un butas invatatura batranului dar se simtea tot mai puternic si mai stapan pe sine ca inainte. Privea fara sa bage de seama daca in jur este noapte sau zi, daca este cald sau rece, caci nu mai avea nevoie de ceea ce era in afara lui. Ii era de ajuns ceea ce gasea inauntrul lui. Si inauntrul sau gasea un foc ce ardea cu valvatai incat ii era destul de cald. Si tot inauntru zarea un bol de lut smaltuit in albastru in care se zarea la inceput ca o parere, apoi ca un contur iar mai apoi se zareau pe deplin o suta de boabe de orez. O suta de boabe. Nici mai mult nici mai putin. Putea intinde mana sa le mangaie dar si fara a fi mangaite boabele prinsera viata si se insufleteau pe masura ce le cresteau mustacioarele fragede ale radacinilor si din preaplinul cerului pe acele radacini firave se strangeau boabe de roua proaspata. Intai o frunzulita, apoi cea de-a doua si fiecare bob lega frunze ce cresteau tot mai viguroase si mai inalte. La un moment dat albastrul smaltului nu se mai zarea din infratirea radacinilor boabelor de orez iar acesta crescuse ca la doua palme inaltime. Din starea de liniste si impacare a fost intors de glasul batranului. Acesta repeta mantrele privind fix in ochii baiatului.
- Calatoria ta a luat sfarsit. Ceea ce cautai s-a implinit.
- Bine dar…..
- Inca nu crezi? Zise batranul aratandu-i boabele de orez ce se inverzeau in causul albastrui al zapezii.
- Marite….
- Bine. O ultima incercare. Te voi lega la ochi, iti voi pune in mana dreapta un penel iar cea stanga un petec de hartie. In fata va sta calimara cu cerneluri. Te vei gandi si ceea ce se va implini in inchipuirea ta vei incerca sa asterni pe hartie. Gandeste-te ca tu stapanesti penelul si nu el pe tine. Vom vedea la sfarsit daca mai ai nevoie de invatatura sau nu.
Batranul il lega la ochi cu o naframa de matase neagra si in mana dreapta simti coada unui penel iar in cea stanga atingerea fina a unui petec de hartie nu mai mare de doua palme. Inchise ochi si lasa gandurile sa-i zburde in voie. Ce ar fi putut desena? Niciodata nu mai incercase sa lucreze cu ochii inchisi. Asa cum statea incepu sa-si zareasca bratele si incet, incet deslusi toate cutele petecului de hartie. Prin fata ochilor se perinda casa batraneasca, cetatea in care crescuse, poienile pline cu flori de la marginea padurilor pe unde umblase si in zarea invesmantata in adierea perlata a lacrimilor ceresti se zarea o cascada ce-si azvarlea supararea peste pietrele din hau. Daca un om este mare in fata unui bob de nisip la fel de mic era in fata acelei cascade. Incepu sa picteze maretia naturii si a Creatorului Prea Luminat. Si parca deslusea fiecare crapatura pe care o sapase apa de-a lungul timpului si fiecare frunza din pinii ce se impotriveau sa moara pe crestele stancilor golase. Pana si perdeaua fina ce se ridica la poalele cascadei reusise sa o prinde pe panza. Urma buza cerului ce saruta fruntea muntilor si umbrele norilor fugari pe steiurile lucioase. Cand totul fu gata ramase privind ceea ce se implinise sub mainile lui. Atunci lasa penelul si petecul de hartie si-si desfacu naframa de la ochi. Dupa prima senzatie de orbire, de la lumina puternica a soarelui, vazu ca este singur. Batranul nu mai era langa el si la cativa pasi mai in fata se odihnea un lup ce privea la el.
Cauta in jur sa vada penelul dar in locul acestuia era un varf de bambus iar calimara nu era altceva decat cupa unei lalele rosii ca sangele. Privi plin de mirare la petecul de hartie si vazu hartia era goala fara nici o urma de cerneala. Plin de intristare crezu ca batranul si-a batut joc de el purtandu-l prin somnul greu al minciunilor. In fata, la un picior departare se zarea o tufa groasa de orez ce legase rod, un lucru nemaivazut pana atunci de el, caci stia ca orezul are nevoie de multa apa. Cand isi ridica ochi pentru a multumii cerului ca era in viata ramase plin de uimire si groaza. In fata lui, in zare nu era altceva decat ceea ce el insusi pictase pe acel petec de hartie. Totul era aidoma, si Yao Xun nu stia daca sa se bucure sau sa se inspaimante. Cobora privirile si ochii ii ramasera lipiti de lupanul ce se afla inaintea lui. In ochi ii citea bucuria dar abia intr-un tarziu recunoscu puiandrul care-l insotise la inceput de drum. Se ridica aducand multumire Inteleptului si cerului si se apropie de ceea ce fusese acu timp catelandru, mangaindu-l. Acesta incepu sa scheaune si sa dea din coada fericit. Baietanul il lua in brate si dupa ce-l stranse la piept cum facea la inceput ii dete drumul.
Lua de jos varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa cu care fusese legat la ochi, le puse in san si pleca la drum. Acum ii era greu sa recunoasca fiecare colt caci primavara isi intrase in drepturi impestritand locul cu felurite flori. Incet incet, ajunse iar la locuri cu asezari si oameni si totul era la fel dar parca altfel. Mergea Yao Xun, si de ce mergea, mai tare dorul se strangea pe inima si trupul sau. Trecu prin satele si cetatile pe unde calatorise la dus si cu greu mai recunostea oameni si locuri. Intr-o buna zi, urmat de lupanul sau intra in cetatea unde traia tatal sau. Merse el si iata ca intr-o piata laterala se ridica o casa desavarsita cu picturi si gradina migalita prin mijlocul careia susura un izvoras ce se pierdea intr-un halesteu micut. Pasi mai departe si iata ca printre casele ce se zareau la poarta de rasarit a cetatii era si casa lui, casa in care crescuse, casa din care se urnise pe drumul cunoasterii. Pe prispa casei era batranul sau tata care picotea la soare. Incepu sa alerge si dand poarta in laturi se arunca in bratele tatalui sau. Il imbratisa si lacrimi de fericire se prelingeau innodandu-se si amestecandu-se. Batranul se dezmetici primul si indepartandu-l lasa privile-i ostenite sa se plimbe pe acea mandrete de flacau.
- Stiu ca nu ti-a fost usor fiule dar nici pe mine nu m-au lasat lacrimile sa vad limpede toti anii astia. Esti multumit?
- Nu stiu daca poti fi multumit vreodata pe deplin. Dar ce a fost a fost. Spune-mi te rog de cat timp ne-am despartit ca eu am pierdut sirul zilelor prin cele pustietati. si din ceea ce am vazut lumea parea schimbata.
- Trei ani de cand avem un imparat nou si doi ani de cand ai parasit casa aceasta. Bine ca te-ai intors sanatos. Dar ce-i de capul meu, hai sa te primenesti si apoi sa ne asezam la masa caci maine am sa-ti fac o surpriza.
Yao Xun intra in casa, lepada hainele de drum, se spala si se primeni dupa care se intoarse in camera mare unde tatal sau impreuna cu batrana doica Chyang aranjau masa cu toate cele de trebuinta. Baiatul isi imbratisa doica si cu noduri in gat sterse lacrimile acesteia. Dupa ce se ostoira cat de cat, se asezara cu toti in jurul mesei. Mancara in tacere caci prea multe intrebari ar fi fost de pus si multe raspunsuri ar fi trebuit date. Dupa ce mancara, doica se ridica si pregati ceaiul, turnandu-l in cesti. Cand sa bea se auzira batai in usa si aceasta se deschise dandu-se de perete. In odaie navalira zece ostasi cu sabiile trase. In urma lor intra si capetenia care se apropie de baiat si spuse:
- Imparatul a auzit de intoarcerea fiului tau Xun Zi si a hotarat sa va invite la palat pentru a vedea care este deosebirea dintre tata si fiu in privinta indemanarii.
- Marite ostean ii multumim imparatului pentru gandurile bune si pentru invitatia facuta. Ne vom imbraca cu straiele de curte si vom veni si noi imediat, zise batranul Xun.
- Imi pare rau batrane. Porunca imparateasca este sa veniti imediat. Luati-va sculele ce le aveti de trebuinta si sa plecam. Stiti ca imparatului nu-i place sa astepte, lesne se manie.
Batranul Xun isi lua trusa cu peneluri si calimarile si se pregati sa iasa pe usa.
- Fiule, ia-ti cele de trebuinta si hai sa mergem ca cine stie cand ne vom intoarce.
- Sunt sigur ca ne vom intoarce repede tata, zise Yao Xun, luand cu el varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra.
Pornira la drum si batranul ii povesti despre moartea imparatului batran si de alegerea in scaunul de domnie a fratelui sau, caci imparatul nu avea decat o fata rupta din soare. Ii povesti despre schimbarile facute de noul imparat in cei doi ani de domnie, despre viata de desfrau si necumpatare pe care o ducea, despre chinul fetei Heng Wo, nepoata sa care traia acum ca slujnica si despre birurile tot mai grele pe care le pusese. Ii povesti si despre casa pe care o ridicase pentru el in piata dar pe care nu apucase sa i-o arate.
- De ce vorbesti asa tatuca, doar nu mergem la taiere.
- Cine stie ce se poate intampla, fiule. Viata omului depinde de toanele imparatului. Daca ai noroc te poti intoarce acasa chiar si cu bani, multi. Dar la fel de bine se poate intampla sa-ti stea capul in varful parului pana cand apare un alt cap.
- Fii linistit tatuca. Ne vom intoarce acasa vii si nevatamati.
Mersera in liniste si ajunsi la palat fura opriti intr-una din numeroasele camere de primire. Dupa un timp destul de lung un curtean veni pentru a-i conduce in incaperile imparatului. Acesta statea pe tronul de aur si servitoarele ii aduceau bauturi racoritoare si felurite platouri cu bucate nemaiantalnite. Intr-un colt al incaperii chiar langa usa, fata batranului imparat curata un vas de arama cu cenusa fina de eucalipt. Yao Xun ii intalni privirea si pe loc fata ii cazu draga furandu-i inima. Cei doi se oprira si cazura cu fata la pamant asteptand incuvintarea samberlanului pentru a putea privi fata imparatului si asculta vorbele sale nepretuite. Un clinchet le vesti ca imparatul isi facea timp sa le vorbeasca. Se apropiara tarandu-se, impinsi la podea de batele slugilor. Ajunsi langa tron ramase cu fetele lipite.
- Ridicati-va slugi netrebnice ca sa puteti primi vorbele intelepte ale imparatului, zise samberlanul atingandu-i cu varful bastonului.
- Pe vremuri te bucurai de multa apreciere si cinste, Xun Zi. Acele vremuri au apus insa, dar nu si talentul tau. Am auzit ca fiul tau s-a intors dupa ce a capatat desavarsirea in desert. Acum voiesc sa vad daca talentul tau poate birui desavarsirea fiului.
- Cine a spus aceste lucruri nu le-a spus ca sa ne creasca marite imparate, zise Yao Xun plin de mahnire.
- Nu ma intereseaza ce crezi. Porunca noastra este sa desenati fiecare ceea ce credeti ca ne lipseste noua. Daca nu veti reusi sa ne incantati privirile capetele voastre vor privi rasaritul urmator din capatul parului.
- Cat timp aveti bunavointa sa ne oferiti marite imparate, intreba batranul Xun Zi temandu-se pentru viata fiului sau care nu stia ce este umilinta.
- Maritul imparat considera ca pana la apusul soarelui aveti timp destul. Fiecare va avea culori, peneluri si hartie ca sa poata face ceea ce crede.
La un semn al samberlanului in colturile incaperilor fura pregatite cele de trebuinta pentru cei doi, tatal si fiul. Fiecare se indrepta catre un colt iar in coltul lui Yao Xun se nimeri sa fie frumoasa Heng Wo fica imparatul mort. Ca sa se distreze putin imparatul hotara ca fiecare sa fie legat la ochi si sa picteze fara sa vada, Batranul dori sa spuna ceva dar teama ii inchise ochii si lacrimi grele prinsera a-i picura in barba. Servitorii legara ochii si le pusera in mana penelurile, potrivindu-le calimarile cu culori cat mai aproape.
Batranul Xun Zi pipai calimarile si asezand matasea pe un suport de gresie incepu sa picteze trasaturile unei feïe ingetesti. Chiar daca nu folosea decat negrul pentru a fi sigur ca nu incurca culorile desenul era desavarsit.
Yao Xun dupa ce se lasa legat de mainile fine ale frumoasei Heng Wo isi scoase din san varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra. Imparatul vazu ce anume a facut baiatul si la un semn, o sluga se furisa si inlocui cele scoase din san cu lucruri fara valoare, fara ca baiatul sa banuiasca ceva. Acesta lua ramura uscata despre care credea ca este batul de bambus, o inmuie in gaoacea sparta a unui ou despre credea ca este cupa de lalea fermecata si incepu sa picteze pe vesmantul unei slugi. Cu chipul frumoasei fete in minte incepu sa picteze o gradina fermecata cu totul si cu totul nemaintalnita, plina de flori inmiresmate si de copacei plini de roade coapte, ce se ascundeau printre aleile asternute cu nisip de aur din cel mai fin. In mijlocul gradinii se afla un havuz cu ape de clestar in care innotau pesti de aur si pe malul caruia se plimbau gravi cativa ibisi. Gradina toata era luminata de o lampa fermecata ce poleia locul in argintul a sute de luni. Poate ca ar fi ramas sa desavarseasca desenul tremurand fiecare frunza in adierea calda a vantului de seara si rascolind aerul cu trilul pasarilor ce sagetau cerul in zbor scurt dar vocea samberlanului rascoli linistea. Fata cu maini de matase se apropie si ii desfacu legatura, privind cu groaza caci nu vedea nici o urma. Abia atunci baiatul vazu ca imparatul isi batuse joc schimbandu-i instrumentele si un sambure de teama se chemui adancul sufletului sau.
Slugile luara desenele tatalui si fiului si pornira cu ele spre imparat. Acesta le facu semn plictisit si cei doi se apropiara la cinci pasi de tron pentru a putea asculta vorbele imparatului. Prima sluga ii intinse samberlanului desenul batranului si acesta il arata imparatului. Acesta privi desenul si chipul sau lasa sa-i scape un zambet fericit.
- Frumos chip ai mesterit. Pentru aceasta bucurie iti voi darui viata si trei pungi cu galbeni.
Samberlanul ii arata imparatului si vesmantul slugii pe care pictase flacaul. Imparatul privi, lua vesmantul si-l apropie de ochi dupa care il indeparta si aruncandu-l incepu sa rada cu putere. Facu un semn si o sluga ridica vesmantul, intorcandu-l catre intreaga asistenta. Pe acest vesmant nu se vedea decat urmele de sudoare si nimic altceva.
- Trebuie sa recunosc ca este cea mai nastrusnica gluma pe care am putut sa o vad. Numai pentru atat si tot meriti sa-ti crut viata, dar n-o voi face. Trebuia sa desenezi ceva si n-ai facut-o. Astfel cu toata stima de care se bucura batranul tau tata, viata ta se va sfarsi maine dimineata.
- Marite imparate, chiar daca ai ras de mine ai facut-o in nestinta. Fii bun si porunceste sa desfaca peretele de la dreapta mariei tale. Acolo vei vedea ceea ce am desenat eu.
Imparatul era mirat si suparat de curajul flacaului, prea mandru pentru o sluga. Cu toate acestea dadu porunca sa desfaca peretele ce strajuia sala tronului. Cand slugile dadura peretele la o parte, toata lumea scapa un strigat de uimire caci incaperea alaturata disparuse si in locul ei se afla acea gradina nemaintalnita. Insusi imparatul, se ridica si pasi in acea gradina, afundandu-si picioarele in nisipul de aur. Se apleca mirosind cateva flori si apoi, ascunzandu-si cu grija teama, se intoarse graind:
- Intr-adevar trebuie sa recunosc ca ai atins desavarsirea in mestesugul tau. De azi inainte vei fi pictorul curtii si toata lumea iti va acorda onorurile care ti se cuvin. Vei locui in Palatul imperial si cea mai mica dorinta iti va fi indeplinita. Ce dorinta pot sa-ti indeplinesc?
- Marite imparate, fara sa ma incred, trebuie sa recunosc ca ceea ce am desenat astazi nu este decat o mica farama a cunostintelor dobandite. Poate sa ramana si batranul meu tata alaturi de mine la palat?
- Daca asta este rugamintea iti este indeplinita. Amandoi veti ramane la palat intr-un apartament la ordinele mele. Acum puteti pleca.
Cei doi se retrasera si iesira din sala tronului. Samberlanul trimise un om de incredere sa le arate camera unde aveau sa stea caci apartamentul promis putea fi folosit chiar de el. Fata imparatului veni de le aduse masa ordonata de samberlan: doua lipii uscate si un ulcior cu apa. Yao Xun incerca sa o opreasca sa schimbe o vorba dar fata se retrase rusinata si speriata, cu toate ca si ei ii placea baiatul pictorului. Cei doi mancare si apoi se culcara fiecare cu gandurile lui. Xun Zi se trezi peste noapte, scrise un ravas cu cateva deslusiri si sfaturi pentru buna sa vecina Chyang si dadu ravasul unul ostean de incredere pe care il ajutase candva. Se culca mai linistit stiind ca buna sa Liu-ti vegheaza asupra lor si asupra baiatului indeosebi.
Dimineata cand se trezira, baiatul voi sa iasa in curte la plimbare dar doi strajeri pazeau usa din ordinul samberlanului si nu le dadu voie sa iasa niciunuia. In acest timp samberlanul se infatisa imparatului si cu vorba mieroasa, povesti despre ravasul trimis de batranul pictor doicii baiatului. Imparatul ceru sa vada ravasul, iar samberlanul ii arata un ravas masluit, in care batranul o indemna pe doica sa ridice poporul cetatii la rascoala pentru a-l da jos pe imparat si a o pune pe tron pe nepoata lui, Heng Wo fata imparatului mort, in speranta ca aceasta se va marita cu fiul sau si astfel vor ajunge sa domneasca. Samberlanul facuse toate astea pentru ca se temea ca Yao Xun va castiga increderea imparatului si ii va lua locul la curte. Cu aceasta intriga, samberlanul scapa de baiat, de batranul pictor ale carui opere vor fi nepretuite si scapa si de nepoata imparatului care il refuzase, preferand sa ramana sluga decat sa se marite cu el.
Imparatul se inneca de furie cand citi ravasul masluit si dadu porunca sa fie adusi impricinatii in sala tonului imediat. Cand cei trei ajunsera in sala tronului imparatul era negru de suparare. Acesta dadu porunca sa-l puna imediat in lanturi pe Yao Xun si apoi dadu porunca sa-i fie retezat capul batranului pictor si apoi al nepoatei sale Heng Wo. Aceasta, plina de mandrie si cu inima zvagnind de indignare striga:
- Marite imparate si tu samberlane, stiti ca osanditi oameni nevinovati. Fie ca sangele nevinovat sa cada pe voi si pe urmasii urmasilor vostri.
Nici nu-si termina bine vorba si cele doua capete zaceau langa trupurile osandite.
- Asa patesc toti cei care indraznesc sa se ridice impotriva imparatului, zise samberlanul privind la chipurile ingrozite ale curtenilor.
Baiatul fu luat si aruncat in temnita urmand ca a doua zi sa fie scurtat si el cu un cap. Imparatul dadu porunca apoi ca cele doua lesuri sa fie luate si faramate in bucati mici pe care sa le arunce in mare si nici urma sa nu ramana din ele. Un curtean batran care slujise pe batranul imparat, tatal fetei, lua cele doua trupuri si capetele si le ascunse, urmand sa le ingroape noaptea, iar in locul lor sfarama trupurile a doi porci si astfel arunca sfaramaturile in mare in vazul curtenilor.
Ajuns in celula, Yao Xun se adanci in sine cautand pacea sufletului zdruncinat si zbuciumat. Chipul tatalui si al fetei iubite se agatau de el cerand drept de viata si judecata. Bucuria si tristetea se amestecau alungandu-se si cautandu-se. Bucurie caci in scurt timp va muri ajungand langa cei dragi lui si tristete caci viata era frumoasa si merita traita pana la capat. Val dupa val, amintirile se loveau de tarm, raspandind parfumul clipelor fericite. Dupa un timp se regasi in timpurile trecute cand ostenea alaturi de batranul calugar in pustiul chinurilor si incercarilor. Abia acum i se ridica valul de pe ochi si stiu ca batranul nu era nimeni altcineva decat Maritul Sangdi Supremul, iar lupanul care-l insotise nu era altul decat Yò, dragonul cel bun. Yao Xun ar fi dorit sa poata plange, dar sufletul se impietrise la vederea rautatii si ticalosiei care dusese la moartea celor dragi lui. Cu toata ca stia ca timpul ii este socotit se lasa dus de valul frumoaselor aduceri aminte.
Cu un tremur peste masura peretii temnitei cazura la pamant si in celula isi facu aparitia insusi Maritul care plutea pe o frunza de lotus. Yao Xun se arunca la pamant caci se stia nevrednic sa priveasca desavarsirea Supremului. Acesta se apropie si cu mila netarmurita se apleca si-l ridica de la pamant. Impreuna pornira spre camarile imparatului si cand ajunsera acolo toata curtea era stransa, caci toti simtisera cutremurul palatului si daramarea temnitei. Langa patul imparatului era samberlanul ingrozit si amandoi erau paziti de Dragonul Yò care-si luase infatisarea sa. La un semn al Stapanului Lumilor aparu si curteanul batran cu cele doua trupuri ale osanditilor de peste zi.
- Iata ca ziua judecatii a sosit imparate. Fie ca dreptatea sa se arate si sa-ti primesti plata pentru faptele tale.
- Iertare si indurare Iubite Stapane al Lumilor zisera imparatul si samberlanul intr-un glas.
- Ar trebui sa va judec pe fiecare in parte dar cum impreuna ati pus la cale relele va voi judeca impreuna.
La un semn al Batranului, in aer se intrupa o balanta. Pe un taler se aflau doua petale ofilite iar pe celalalt erau ciulini si scaieti din care se prelingeau suvite de sange. Si cu toate ca sangele curgea incontinuu, tot acel taler era mai greu.
- Dupa cum vezi imparate in talerul din dreapta nu prea au apucat sa se adune fapte bune care sa dea greutate pe cand cel din stanga, cu tot sangele care curge neancetat tot greu si plin de fapte rele ramane. Ce pedeapsa meritati?
- Iertare Slavite si Adevarate. Iarta bietele noastre suflete pline de greseli.
- De iertat eu le iert dar trebuie sa se ierte si ele insele. Pentru aceasta trupurile voastre vor pribegi prin tinutul Yudu, cainindu-se si cerandu-si iertare pentru faradelegile savarsite. Iar Yò va avea grija de aducerea la indeplinire a judecatii.
Ca un tunet, invaluit in cercuri de lumina, dragonul se ridica disparand vederii curtenilor, tarand trupurile celor doi: imparatul si samberlanul.
- Pentru dreapta ta purtare, batrane curtean, din aceasta clipa vei avea mereu in grija balanta cu care vom cantari faptele celor ce se pregatesc sa treaca pragul.
Batranul curtean se arunca la pamant, primind cu bucurie netarmurita dreapta judecate si rasplata. La un semn al Supremului trupurile se intregira cu capatele lor si din suflarea sa se raspandi duh de viata si traire in cele doua trupuri. Xun Zi si frumoasa Heng Wo se ridicara de la pamant frecandu-si gatul si ochii orbiti de lumina si stralucirea Slavitului.
- Tu Yao Xun va trebui sa te lupti cu vitregia si necunoasterea oemenilor si va trebui sa-ti gasesti o sotie iubitoare, pentru ca tatal tau sa-si bucure batranetile cu nepoti. Fie ca tot ceea ce ai invatat sa stii sa folosesti pentru tot omul.
- Marite si Slavite, iarta indrazneala, dar eu deja mi-am gasit aleasa si jur ca toata viata i-as inchina-o, ramane doar sa ma gaseasca si ea caci nu am curaj sa ridic privirea pana la inaltimea tronului imparatesc.
- Vorbele ce le-ai rosti ma fac sa rosesc si sa-mi pierd cumpatul, dar trebuie sa-ti marturisesc ca sunt la fel ca si tine si inca de acum trei ani mi-am pierdut rangul si tronul, zise frumoasa Heng Wo.
- Amindoi vorbiti vorbe in loc sa cautati susurul molcom al soaptelor de iubire. Din aceasta zi tronul iti apartine dupa merit copila, iar daca in trei luni te aflu fara de sot inseamna ca degeaba m-am increzut in tine zise Maritul Sangdi disparand intr-un abur usor ca o adiere de primavara.
Lumea statea si nu indraznea sa miste sau sa rasufle caci inca nu credea in sfanta judecata. Abia cand Batranul disparu vraja se rupse si toti cazura secerati caci bietele lor suflete nu puteau suferi atata bucurie. Incet, incet, lumea incepu sa-si revina, plecand care incotro. Slugile se apropiara de noua imparateasa pentru a intreba ce nevoi are la acel ceas de noapte, dar ea nu putea spune nimic.
Voinicul nostru isi lua tatal pe brate caci acesta era slabit dupa cate trecuse si cu smerenie se retrase din sala imparateasca. Afara din palat lumea toata era pe strazi si povestea fiecare ceea ce a vazut sau a auzit, inflorind povestea cu fel si fel minuni. Cei doi ajunsera acasa si batrana doica se arunca la pamant de bucurie la vederea lor, caci deja ii stia morti. Pana la urma se culcara caci vorbele se impotmoleau in soapte si lacrimi. Dimineata cerul stralucea intr-o lumina noua si toata lumea statea in fata palatului asteptand vesti despre tanara imparateasa ce-si capatase tronul dupa sfanta si cereasca judecata. Nimeni nu suspina dupa imparat si samberlan caci tuturor inca le era teama de uneltirile celor doi.
Trecura o zi, doua, o saptamana si iata ca tanarul nostru primi carte de la curte. Tanara imparateasa il invita pentru a-i cerceta indemanarea si desavarsirea. Yao Xun se imbraca cu straie de curte si se infatisa la palat smerit si cu mandrie totodata. La palat fu primit imediat si adus in sala tronului unde era adunata toata curtea iar noua imparateasa statea pe tron ca pe jar. La intrarea flacaului toata lumea amutii si o carare se deschise de la usa pana la tron astfel ca flacaul putu inainta pana la tron si acolo ingenunche plecandu-si capul.
- Ridica-te voinice, zise frumoasa Heng Wo. Trebuie sa stii ca sfatul tarii a hotarat ca trebuie sa-mi impletesc viata cu a unui ales pentru a putea conduce treburile tari si a intari vointa cerului. Vreau sa stiu daca vorbele tale mai sunt in putere sau nu, caci am decis sa va osandesc: fie la surghiunul dureros al cautarii, fie alaturi de noi pentru a nu mai fi nevoit sa ridici privirea pana la inaltimea tronului imparatesc in cautarea alesei inimii. Hotaraste!
- Decat sa pribegesc in surghiun mai bine ma lupt cu necunoasterea oemenilor si imi caut o sotie iubitoare, pentru ca tatal meu sa-si bucure batranetile cu nepoti zise Yao Xun a saga. Frumoasa Heng Wo, iarta-mi indrazneala si primeste marturia mea de dragoste caci din clipa in care te-am vazut am stiut ca ma voi lupta chiar si cu moartea pentru a-ti castiga inima.
- Fie ca vointa cerului sa se implineasca si Slavitul sa aiba in grija toata suflarea imparatiei strigara curtenii, bucurosi.
Trei saptamani tinura serbarile si mesele erau pline cu bucate si serveau toti fara osebire. Se mai spune ca 100 de ani de domnie dreapta au adus alinare in suflet incat vremuri asa de drepte si cu buna judecata nu au mai cunoscut oamenii nici inainte si nici dupa si daca ar fi sa dam crezare vorbelor, cand li s-a gatat fuiorul de tors pe Pamant, Yao Xun si frumoasa lui sotie Heng Wo au urcat la cer pentru a-i lumina si inveseli pe locuitorii cerurilor cu indemanarea lui desavarsita si cu frumusetea fara de seaman a dulcei lui sotii. Iar daca in cate o zi de vara, cerul se coloreaza in culorile desavarsite ale curcubeului se poate ca varful de bambus al lui Yao Xun sa fi alunecat cautand ochii si inimile oamenilor.

şcoala

şcoala

cuvintele îşi caută calea
apăsate de masa vâscoasă a tăcerii.
prima zi de şcoală
prima lecţie,
după ce ţi-au luat manualele
să taci! cât mai mult posibil.
îmi acopăr palme
cu ochii
apoi cu urechile
şi-n cele din urmă cu gura
în prima zi avem voie să ne uităm la poze.
şi privim tăcerea,
în toate culorile şi toate formele:
tăcerea ca un a mic de mână,
apoi tăcerea ca un O mare de tipar
tăcerea şireată din codiţa unui e mic
după asta începem să ne socotim tăcerile,
tăcerea mea plus tăcerea ta
dau un mare gol,
mare cât toate semnele şi lacrimile.
la muzică învăţăm jumătăţile şi sferturile de tăceri
şi cu mâna desenăm ritmul tăcerii
şi ora se termină.
în recreaţie, tăcerile fac tumbe, joacă leapşa şi sar coarda
sau îşi fac de lucru ascunzându-se
după amintirea unui surâs.
Gata! asta este o zi normală
plecăm acasă în tăcere,
pe drum ne privim unghiile şi degetele pline de tăceri albe
iar în carnete, tăcerile povestesc
despre nota la purtare
şi altfel de note.
noroc că acasă nu mă pun să repet tăcerile pe de rost
până le învăţ.
aşa, le tac în felul meu
numărând pe degete, desenând,
rar de tot pictându-le pentru că de la lumină
tăcerile se întrepătrund
şi-şi pierd conturul
îţi mai aduci aminte?
abia aştept sfârşitul, uneori chiar îmi doresc să-l grăbesc
să văd şi eu serbarea
să fiu strigat
să urc şi să-mi iau premiul cu coroniţă:
o tăcere cât toate zilele.