Povestea lui Urtago cel translucid si transparent si cat se poate de indiferent

Orisicat as incerca sa transcriu toate cele cate mi le-a soptit tacutul Urtago cel transparent a carui umbra se decolorase de la atatea spalari, ploi si ocari cate indurase nu cred ca voi reusi. Dar asa dupa cum m-a rugat el, trebuie sa-i fac pe plac si sa las in aceasta sticla de plastic pe care-am gasit-o saltandu-si burta goala la linia uda a nisipului povestea scrisa pe foi de ceapa. Partea proasta e ca mereu mai gasesc cate cava de adaugat si atunci dau fuga in apa, o culeg si-o strang la piept, ii desfac capacul si-ndes foile rulate apoi dupa ritualul inchiderii cu capacul ei adevarat o zvarlu iar cu speranta ca o s-o gasiti, daca o s-o mai gasiti atunci cand valurile or s-o arunce in calea voastra.

Cine sunt eu?
Afurisita intrebare pentru ca de cand m-am trezit pe insula asta din mijlocul apelor incerc sa-mi aduc aminte dar nici un neuron nu vrea sa se agate de poarta unde zac ascunse adevarurile mele, asa ca o sa va spun ca nu stiu nici cum ma cheama si nici cine sunt. Sau daca vreti puteti spune ca-s o mana care scrie, nu, nu scriu mecanic la dicteu pentru ca cele ce o sa incerc sa le povestesc s-au petrecut demult, mult mai demult decat ar putea o biata mana sa-si aduca aminte. Pentru ca, cu toate ca-s o mana priceputa (si va spun nu ca sa ma laud c-am intocmit dintr-un betigas un fel de ceas care sa-mi spui cate ore-s primprejur) tot nu stiu decat ca povestea ar trebui sa-nceapa cu mult timp in urma cu multe zile lumina in urma. De obicei cand nu reusesc sa aprind focul stau asa cu ochii la luna si-mi inchipui toate cele cate mi le-a povestit Urtago.

Cine este Urtago?
Nici asta nu pot sa va spui destul de lamurit, pentru ca el asa rusinos si tacut cum e nu prea imi spunea multe, sau poate ca el povestea si eu credeam ca visez pentru ca oriunde ma uitam nu vedeam mai nimic iar de auzit auzeam asa ca o rasuflare, ca o soapta molcoma (o sa trebuiasca sa caut in dictionar mai multe cuvinte pe care le-am auzit dar al caror inteles l-am pierdut). El imi spunea ca...dar mai bine sa va spui tot ceea ce-mi amintesc eu despre toate cate s-au spus...

Povestea lui Urtago suflata de el insusi la ureche...

„Ceea ce ma doare e ca imi pierd credinta si speranta in mine. Nimeni nu vede in mine ceea eu simt ca sunt, nimeni nu vede in mine ceea ce-mi doresc sa fiu si mai ales nimeni nu a vazut si nu o sa vada in veci ceea ce-as fi putut sa fiu. Ori poate ca acestea nu-s decat marile incercari la care sunt supus inainte de a trage linia.”

- Hei Urtago, de ce-ai scos râma aia de-acolo? Vrei sa ne cada acoperisul in cap?
Dar Urtago era deja departe iar haraitul bunica-si nu-l mai ajunse. Strangea cu putere râma cea lunga si astepta sa devina biciusca, adica sa se-ntareasca acolo unde erau degetele lui balivernoase si sa se arcuiasca sfichiuit pana la capat. Toti copii aveau o biciusca si alergau minutauri cu ele de-ti era mai mare dragul, numai el nu avea. Isi pusese de mult in cap sa ia si el una dintre capriorii colibei dar mai mereu se lua cu spalatul umbrei si uita. Pe mama-sa si pe tata-su nu-i stia deloc, de cand putuse sa tie dechise narile si sa filtreze lumina tot de bunica-sa daduse, cel putin asa spunea ea ca-i ieste bunica. Apoi a prins ceva vlaga si a-nceput sa se tarasca de colo folosindu-se de balivernoase ce lunecau ca niste melci de cei frumosi si cerceta totul de jur imprejur. De fiecare data cand batrana se strangea in cochilie, incepea sa mangaie coardele laudariumului si din adancimea gatului se pravaleau printre buzele stranse fosgaiala vremilor trecute. Atunci el se intindea in moliciunea cratului si simtea cum ii creste o umbra noua, maiestuoasa, plina de cute si falduri negre ca smoala de pe fundul universului (din cate stia el, universul o fost o galeata plina de smoala ce s-a rasturnat la zdrumicatura cea mare). Asa cu umbra cea noua incepea sa cutreiere toate vremile trecute si viitoare dar orisicat bontaluia prin colbul drumurilor nicaria nu se-ntalnise cu ai sai. Nici macar cu un fir de patrafir ca poate tot ar fi reusit sa le reconstituie umbrele, dar asa nimicuta. Nimeni nu voia sa-i spuie al cui ii si cu ce rost scapase-n lume. Tot ce stia el (din spusele batranei) era ca el nu avea umbra ca toti ceilalti si din cauza asta trebuia mereu s-o spele, si s-o tot spele. Nimeni n-a stiut sa-i desluseasca taina aceasta dar nici el nu-si batea capul prea mult ca era satul de cucuie. Si azi asa, maine asa, iata ca bunica-sa se stranse cat o gâlma pe peretele cochiliei sale, iar umbra lui de la atatea spalaturi se stravezise si se prezise ca acum chiar ca nu mai avea nimeni umbra ca a lui. Si nu ca-i parea rau sa fie stravezist si neumbrist, da macar daca si-ar gasi si el pereche sa nu ramaie singur pa toata lumea ceia a lor. Dar cum era inca copil nu-si facea ganduri si nici planuri nu avea stranse. Pentru ca asa era legea in lumea aceea a lor: cat traiesti sa-ti cladesti casa viselor, sa agonisesti cat mai multe ganduri si sa le usuci in gârnita, iar toata imprejurarea s-o pistruiesti cu planuri cat mai colorite si mai mirositoare, ca cu cat mirosea mai frumos lumina cu atat erai mai vestit printre ai tai.
- Da unde strungi mai Urtago? Tu nu vezi ti-a flicostit rama ceia-ntre degetele balivernoase?
- Ia ma duc la Umbrista ca sa ne jucam cu ramele si sa manam minutauri si secondoase de colo colo ca sa rasbutaracim grijile oamenilor din cea lume.
- Da de cate ori ai trezunt tu lumea oamenilor?
- Haaaa, pai nenumarate-s belivernoasele astea la cate trezunturi am avut eu
- Si tu de ce poti si noi nu? Mai intreba curioasa Girostrila?
- Apoi fata grada o fi de la umbra mea sau poate ca nici io nu stiu ca sa spun de ce. Da sigur de putut io pot.
- Zau ma? Si cum e in lumea oamenilor?
- Pai cum ssa fie? Greu sa cladesc din cuvintele noastre luminile si mirosurile lor.
- Da macar cu cine seamana?
- Pai seamana si nu seamana, ca ei sunt asa o amestecatura de umbra cu lumina si mioros si de cele mai multe ori te orbeste galagia. Ca e o adevarata cacofonie-simflorie plina de zbuciume si tresceri...
- Oh Urtago, rau imi pare ca trebuie sa plec. Dar cu siguranta ca o sa te mai caut ca sa-mi mai povestesti lucruri de-aste interesante.
- Bine Girostrela. Mancarime usoare intre balivernoase umbroase. Si o vazu pe fetica cu umbra infoiata si simti cum i se-ncordeaza vana dintre urechile fluture si mai ca era sa-si ieie lincareala de-a zburda.

De fiecare data cand simt mancarime, ca o mana silitoare ce sunt, incep sa scarpin, ma scarpin pe mine, pe sub mine, printre zilele ramase si-apoi incep a scarmana tot jur-imprejur si nici nu stiu cum se face ca se ratoieste textul la mine ca cica sa nu-l mai scarman ca-si pierde toate cuvintele mai inflingurate. De parca io mai stiu care ce cuvinte se mai potrivesc. Dar din toate mancarimile astea parca simt io ca si textul iesta iese mai limpede si mai cret din adancurile cele sulitate ale penitei. Intr-o seara pe cand frecam betele de sorg ca sa strang flacaruicile in scame de papadie-dinozaur, i-am spus asa dupa legile lui Urtago, pentru ca la ei acolo papadiile is mai mici ca firul de patrafir si nu-s asa mari si vanjoase ca pe-aici, deci cum va spuneam incercam eu sa prinz scanteie in scame si numai ce vad ca se umfla burta lacului, pentru ca lacul de langa coliba trosnita plutea cu burta-n sus printre tot felul de brusturi si matasea buhaiului de balta si ceva papuris de pe furis. Si ca se umfla nu-i mai nimica pentru ca si lui de la cate vietati inghite i sa mai umbla preumbla prin burta, dar acum se troznea asa ca o bulboana tuguiata si-nfoiata. Mare maiculita si unde nu-ncepe a sa legana o curgere de ape asa ca o funie de groasa si de ce curgea o vedeam cazand catre cer si pana sa termin eu cu focurile mele numa ce ma trezesc cu funia ceea ca leaga cerurile de burta lacului da asa hotarat ca sa nu care cumva sa fie loc de-ntors. Si nici una nici doua (ca tot is io o mana silitoare si la scrisulanu tare) iata ca las betele celea de sorg si ma prinz vorniceste de funia ceia si hâţa-n sus mai tras-impins ma vaz pornit pe calea ceriului atarnat de-o funie zemoasa cat ploaia de groasa. Nici in sus dar nici in jos nu priveam ca sa nu ma scarmene spaima cea delasatoare. Si numai asa intr-o strafulgerare imi adusei aminte de betele mele si de scama de papadie ca le uitai acolo langa coliba si daca se pornea vreo turbentata de vant mi le boscorodea de nici ca le mai gaseam. Ori poate ca mi le fura lacul cela nastrusnic si le ascunde in afund tocmai printre radacinile ce-i cresc pa spate. Eh, deh, acum cum mi-o fi norocul. Pe langa mine treceau intr-un galop usor norisoare caprioare vanturate si-adunate, mai apoi simteam in ceafa rasuflarea greoaie a cate unei matale omatoase, fioroase si stufoase care ragea de mi se zgribulea limba printre dinti si ingheta funia sub palmele mele. Atunci ma opinteam si ma trageam de par mai repede ca sa scap din stransoarea dihaniei. Si-apoi unde nu se pornea asa ca o sarutare dulce si suava de se-nmuia sufletul in mine si pana sa zic ceva numai ce vedeam codisca zanatecei de vinticela ca imi face sugubeata semne si dispare pe alta alee. Ei, da cum urcam io asa pe funia mea iata ca prinse a ma-nghesui nori de toate formele, care mai de care mai manios si mai pufos, de abia mai aveam aer ca sa respir. Si parca si palmele mele incepeau a strange altfel de apa mai licoroasa si mai picuroasa da pana sa ma dezmetiscesc io din toate temerile si nalucirile cele iata ca ma trezesc pe un tapsan de o neasemenita frumusete pe care io ca mana silitoare n-am cuvinte stranse-n zare razletite pe sub soare. Si numai ce ma trezesc ca funia mea se face gheizăr din acela artezian si cad de-a berbleaga in iarba cea frageda si noroasa, ca tapsanul era de un alb stralucitor si moale, moale...de numa numa... ei si cum stateam io si ma minunam asa numa ce vaz ca cerul prinde a se-nfoia la mine si de unde oare incepu sa ploua cu foi de hartie pline de extemporale si lucrari de control de mama-mama sa intocmesti o intreaga culegere de referate si lucrari. Iau io una s-o citesc, de-a mirarea ma crucesc, iau p-a doua tin-te tare ca e rupta din dosare, la a treia-ngalbenesc si de spaime ma lovesc...iau, indes in san cat pot, langa mine strang de-un stog, mai apoi ma dumiresc, si pe spate lenevesc...si-n cetit ma adancesc...

Cum a fost in vacanta la bunici