vineri, 30 iunie 2017

stare de fapt



singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună dezlănţuită
mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au aşteptat
căderea serii,
ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin
departele de-aproape doare la fel
şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune
câte durere a strâns în adâncuri
şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu
tot nu reuşesc să se strângă în braţe
dincolo de mine e doar tăcere
în faţa mea e o mare de cuvinte
numai eu, biată limbă de nisip mă strădui
să le despart apropiindu-le


sâmbătă, 24 iunie 2017

grădinile raiului – azi alungarea



nu. nu a venit nimeni cu citaţie de la cremenal
a fost suficientă o piatră în sanda
şi s-a umplut grădina de sânge,
iar cuvintele ţâşneau, trecând pe sub garoul bunului simţ
copacul care face ciori şi-a lepădat sămânţa în grădinile fericite
şi această a prins, întinzându-se ca după un somn lung
a lăstărit, a-îmbobocit şi a rodit sămânţă otrăvită
care s-a lipit de suflete, înstrăinându-le
lipindu-le  plasturii tăcerilor peste rana buzelor
şi atât a fost.
locul s-a pustiit, sufletele pribegesc
limpezindu-şi cerurile cu amintiri
şi un surâs stingher anină în colţul buzelor
am fost frumoşi, nebuni şi inocenţi
noi sclavii cuvântului
rostit fără false pudori

iertată fie-ne inconştienţă

joi, 22 iunie 2017

când trenul se întreabă


pornise demult şi fiecare zi părea tot mai lungă şi mai anevoioasă
încât se întreba de unde o să aibă atâta putere ca să ajungă
dar mai înainte de toate trebuia să ştie unde
căci de când lumea, nimeni nu a plecat la drum în cunoştinţă de cauză
şi mai ales, nimeni nu s-a întors ca să povestească
să ne spună cum arată depoul
locul unde ne retragem pentru curăţenie şi reparaţie
zvonuri există, dar cine mai crede în ele?
obosise ca să spun aşa,
sufletul nu mai privea cu nesaţ pe fereastră
şi nefolosite, ferestrele s-au întunecat
filtrând idei, simţăminte, emoţii
mergea în virtutea inerţiei
solitar printre alte linii
pe care trenuri treceau în viteză
arătând lumii gâfâitul şuierat şi cumva forţat
ca şi când ar vrea să sublinieze faptul că se mişcau cu un scop
către o destinaţie bine determinată
din loc în loc, garnituri stând la o şuetă în plin câmp
sau pur şi simplu ruginind într-un abandon total
eu, în ce staţie trebuie să opresc?
şi după ce orar?


dar oare unde-i gara?

marți, 20 iunie 2017

mi-e dor de mine însumi



check-in, gate number twenty five, running like crazy, enjoy
passport, money to buy a visa stamp, work paper filled, and waiting rows
yes sir, no men, of course, for sure, I am your brother
mă uit în jur şi nu dau de mine, cred că m-am rătăcit în viaţa asta
iphon-ul nu-i un gadget, e însuşi viaţa ta, conexiunea la realitate, la spaţiu şi timp
şi atâta timp cât îl foloseşti înseamnă că trăieşti
dar pentru foarte mulţi dintre voi eu nu mai sunt în viaţă
cuvintele mi s-au uscat pe buze
gândurile mele duse de vânt nimeresc tot în deşerturi
şi nici sărutul nu mai are parcă acelaşi gust
când eram mic mă îmbrăţişăm singur, sau măcar genunchii aduşi la gură
apoi am început să uit de mine deoarece altele erau priorităţile
iar acum stau şi mă întreb de când ? până când?
înainte vreme, iarna însemna ore şi ore de bulgăreală şi sanie
pe când acum se rezumă numai la mocirlă, troiene neridicate şi frig,
singurătate şi priviri deznădăjduite prin fereastra oarbă
primăvara se destrămau gerurile şi se arătau ghioceii
dar eu nu băgam de seamă pentru că rătăceam printre cuvinte
legănându-mă de un şnuruleţ împletit cu alb şi cu mult roşu
astăzi cumpărăm sentimente şi simboluri 
ca să vorbească ele în locul nostru, doborâţi fiind de stresul inutil
al unui mâine ce şi-a pierdut parfumul primelor narcise
niciodată vara nu era îndeajuns
şi multe băi rămâneau nefăcute din cauza unui gaj sau a unui joc de cărţi
răsfirat pe o plajă tot mai pustie la ceas de seară când buzele aveau gust de arsură şi de mai încă
poate că toamna, poate că mâine

sau poate că nu

joi, 15 iunie 2017

etalon sau standard?



sa nu-mi spui dimensiunile patului lui Procust
lasa-ma sa-mi tihneasca somnul
indiferent care sint limitele acceptate
sau impuse

dintr-un trecut oarecare plin de masti pagane
imi zambeste o viata simpla, era frumoasa
si viata chiar era viata
dar cate amintiri mai sunt intelese si acceptate

visele nu au ceas desteptator si nici program
ele vin cand vor, unde vor si cate vor
visele nu au oprelisti
dar nici darnice din cale afara nu sunt

sunt oameni, care lupta pentru o farama de libertate
care isi ascund independenta in spatele unor pagini
si se bucura cand norul saruta firul de iarba
lasandu-si ofranda zorilor senine




marți, 13 iunie 2017

incompatibilitate



dincolo de tacere este o intindere vasta, stearpa dupa cum arata
in care fiecare isi cauta erorile si neimplinirile
si mana mea cu amprente indescifrabile
spala o alta tacere si impreuna spala culorile zilei

despartiti artificial de o limba ca un limb de pamant virgin
cautam porumbei voiajori care sa converteasca lumina
in mesaje scrise intr-o limba universal
in care galbenul de sanziene descrie nerostirea verii

vorbim linii paralele, inimile noastre sunt doua supernove
atat de indepartate incat luminile lor nu se regasesc
si asteptam cu infrigurare big-bangul
ce ne va aduna in matricea unei singure iubiri


important is what you can do, not what you expect

luni, 12 iunie 2017

să nu priveşti peste umăr


şi am fost plângere şi-am fost iertare
şi tot trecutul mi l-am scufundat să nu am cale de întors
în mine ar trebui să crească-altă sămânţă
de n-aş fi sterp, lipsit de apărare

adapă-te cu roua lacrimilor ce au fost
că altele nu sunt ca să mai curgă
secat izvorul, pustiită viaţă
şi sufletul în tot mi s-a supus

încet pornim către o altă zare
eu Don Quijote, sufletul o Rosinantă
aş vrea să-mi sprijin temerile toate
dar Sancho Panza a scăpat în moarte

departe, mă alung cât mai departe,

de viaţă râul ăsta mă desparte

vineri, 9 iunie 2017

poveste scurta (1)

în adâncul sufletului ştia că nu va putea strânge banii destul de repede, dar cum să-i spui inimii să-şi vadă de treaba ei? De câte ori avea timp intra în magazinul de candelabre şi se uita în colţul unde aştepta cuminte candelabrul lui. Nu era un candelabru, era un pui de candelabru, dar cu puţin noroc ar fi încăput în cămăruţa pe care o împărţeau el cu soţia şi cei cinci copii. Ştia că nu avea curent tras la casă dar ce mai conta, cu câteva lumânărele bijuteriile de cristal aveau să scânteie în mii şi mii de culori ca şi când ar fi avut becuri. Simţea că îl lasă curajul aşa că deschise uşa magazinului. Stăpânul şedea tolănit într-un fotoliu lăbărţat iar băieţii din magazin ştergeau ţurţurii de praf. Totul scânteia în mii de culori. Înaintă cu grijă până în colţul unde obişnuia să vadă bucuria sufletului său. Cele trei becuri aruncau în jur miriade de steluţe în mii şi mii de culori. Era un vis pe care nu şi-l putea permite. Abia dacă strânsese rupându- şi de la gură a zecea parte din preţul ucigător de mare. Se întoarse uşor şi păşi dincolo de uşa de sticlă. Mai întoarse odată capul după care se afundă în hărmălaia obişnuită a străzii, fără să mai bage de seamă zoaiele şi mizeria de pe jos. Acum în faţa ochilor nu mai avea decât candelabrul său de poveste. Ajunse acasă rupt de foame şi de spate. Puse pe masă cele patru bancnote motolite şi ieşi în curte să se spele. Una din fete se strecură pe lângă uşa şi se aplecă să ridice cana cu apă. Îl ajută să se spele pe faţă şi pe gât apoi se aplecă şi îi turna apă ajutându-l să se cureţe pe picioare. Când termină cu ablutiunile îşi ridică ochii mulţumind fetei. Aceasta îi zări strălucirea din colţul ochilor şi îl întreba tăcut dacă fusese să-l vadă. La fel de tăcut el dădu din cap lăsând să izvorască miriada de lumini multicolore. Apoi noapte îi învălui inghiontindu-i să între în casă. Strânşi în jurul mesei joase toţi aşteptau. Tablaua cu orez şi legume fierte se goli cu mult înainte că foamea celor mulţi să se potolească. Câteva căni cu apă vor umple repede locul pustiu şi neîndestulat. Cu toate că nimeni nu întreba, toţi ştiau cu precizie zilele când el trecea pe la magazin. Devenise o obişnuinţă să-i vadă ochii luminaţi de un foc lăuntric şi să ştie. Iată însă că zicala veche e tot vie atunci când spune că nu aduce ziua ce aduce ceasul. Şi da, pentru că în acea zi cerul parcă îşi trăsese voal de plumb să nu lase să scape nici o rază senină. Omul nostru ajunse în faţa magazinului. Îşi şterse pantofii scorojiţi şi peticiţi după care intră. Mergea ca prin vis fără să se uite în jur. Ajunse la colţul lui fără să bage de seamă cioburile pe care călca. Ajunse sub candelabru şi îşi ridică sfios ochii. Noaptea pustiirii dacă ar fi căzut peste el şi nu s-ar fi umplut atât de repede de negreala morţii. Privea şi nu-i venea să creadă. Candelabrul lui nu mai era acolo. Un altul îi luase locul. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se lasă pe vine ca şi când s-ar fi legat la şireturi şi ochii i se umplură de lacrimi. Dar chiar lângă piciorul stâng se găsea un ciucurel de cristal mai subţire ca un deget de copil. Îl luă privindu-l prin ceaţa lacrimilor. Apoi îşi făcu curaj şi se ridică. Se întoarse şi plecă spre uşă. În calea lui un băietan de magazin lustruia tija unui lampadar.
-              Ce s-a întâmplat cu micul candelabru din colţul camerei? Cine l-a luat?
-              Nu l-a luat nimeni. S-a rupt inelul de agăţat şi a căzut făcându-se praf. Nici măcar corpul de metal nu a scăpat întreg. S-a turtit şi nu a mai putut fi recuperat sau folosit.
-              Şi? L-aţi aruncat?
-              Cred că da. Patronul l-a luat şi l-a dus în spate.
-              Crezi că…
-              Poţi să te duci să-l iei din spate de la lada de gunoi. Asta dacă patronal nu e pe acolo cumva.
Omul nostru îşi lua inima în dinţi şi dădu ocol celor câteva case până ajunse pe străduţa lăturalnică din spatele magazinului. Chiar la uşa din spate lângă coşul de gumoi stătea patronal scuturandu-şi mâinile şi pantalonii ca şi când ar fi cărat ceva. Se apropie de coşul de gunoi încercând să caute cu coadă ochiului.
-              Ce cauţi pe aici? Ori vrei să iei ceva?
-              Am aflat că aţi aruncat candelabrul acela mic la gunoi după ce s-a rupt inelul de prindere.
-              Da şi?
-              Păi voiam să văd dacă e adevărat.
Patronul se apleca şi lua corpul turtit din coşul de gunoi.
-              Despre ăsta e vorba?
-              Da. Oare e de aruncat sau…
-              Păi, acum dacă întrebi de el, cred că e de vânzare.
-              Şi cât costă?
-              Mult. N-ai tu bani nici pentru ăsta…
-              Aşa turtit şi fără cristale?
-              Da. Nu-i  de pomană. Costă.

Omul nostru se îndepărta strângând în mâna bucăţica de crista ca un degeţel de copil. Poate că nu v-a avea bani să cumpere un candelabru niciodată dar micul soare scânteietor din mâna lui îi aducea atâta căldură în suflet…

joi, 8 iunie 2017

thank you for everything



iti multumesc pentru ca sunt in viata si pot sa ma rog Tie
si mai ales iti multumesc in numele celor doua maini si doua picioare care inca pot sa se miste
ajutandu-ma sa fac si bune dar si rele dupa cum ma duce capul si ma lasa sufletul
chiar si numele capului ar trebui sa-ti multumesc pentru ca-I intreg si nu se zvarle-n gard
si chiar daca ma misc mai greu din cauza indoielilor si a temerilor
inca mi-e bine.

timpul. alung din minte faptul ca sunt trecator
si las timpul sa curga prin mine, torent care spala fiecare celula
ducandu-ma tot mai aproape de mementul zero
cand eu tot voi fi ramas doar timp trecut
scris pe coltul unor amintiri
ce se destrama

spatiul. cu un ultim efort delimitez trecerea dintre o lume si alta
pasul este unitatea de masura a sufletului care cauta
locul in care sa se aseze. numai ca
paradisul odata pierdut nu mai poate fi gasit
oricat de mult am inconjura locul in speranta ca-l vom regasi
asa ca spatiul nu este altceva decat o delimitare, o sala a pasilor pierduti

viata. o vitrina plina cu aur adastand langa o gramada de gunoi
un puf de papadie ce sparge asfaltul neantului
facandu-si loc printre rasuflari imobile si cerneri de uitare
viata. o furnica strivita de un pas prea grabit ca sa mai observe ce e in jur
si pasul acela esti tu care te framanti si incerci sa intelegi
de ce viata nu-I decat un interludiu menit sa  estompeze culorile ultime


iti multumesc pentru tot viata, chiar daca esti prea departe ca sa mai auzi

miercuri, 7 iunie 2017

viata ca o fata morgana



timpul nu mai are rabdare cu noi, avalansa starnita si de neoprit
dar cu toate acestea tin sa-ti spun un lucru banal
de cate ori vei dori sa-mi spui ceva, eu voi fi pregatit sa te ascult
asa ca nu trebuie sa te pierzi in introduceri pompoase
pentru ca eu atat stiu sa fac

viata se pierde in amintiri inutile
descoperindu-ti pete intunecate pe cerul nostalgiilor
si dupa cum spunea un intelept: singura certitudine este moartea
chiar daca nu stim (sau poate ca-I mai bine) cand si cum
restul e doar vanare de vant in pustiul de cenusa

calauzele si camilele adulmeca urmele acoperite de vanturi intreaga lor viata
numai ca vine un moment cand fiecare depune armele si cedeaza
constient ca vantul ii va spulbera urmele si numele
ceea ce alearga sprintena in fata ta e umbra mortii

in timp ce tu crezi ca urmaresti acea zana numita viata

marți, 6 iunie 2017

gânduri de dimineaţă


imaginează-ţi un oraş al anului trei mii şi dacă poţi face un astfel de execiţiu
pentru că de obicei gândirea merge numai pe limite extreme
suprapune forfota şi /sau liniştea existente
peste agitaţia ce există într-un creier oarecare
multiplică rezultatul de o sută de ori şi vei obţine o imagine
a ceea ce înseamnă viaţa mea într-o clipită
sute de cuvinte se bat pentru întâietate
mii de frânturi de gânduri se agaţă de marginile realităţii
şi totul pentru a se pierde asemeni apei în deşert
la primul clipit involuntar.
înşiruirea asta de cuvinte nu reuşeşte să acopere
tot traficul existent sub mantia necuvintelor
cuvintele mele, gândurile mele
nu pot trăi rătăcind în căutarea unui om dispus să le pronunţe
şi asta înseamnă că sunt condamnate
la moarte odată cu mine
sau poate că…

reuşesc să evadeze?