stare de fapt

singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună dezlănţuită

mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au aşteptat

căderea serii,

ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin

departele de-aproape doare la fel

şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune

câte durere a strâns în adâncuri

şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu

tot nu reuşesc să se strângă în braţe

dincolo de mine e doar tăcere

în faţa mea e o mare de cuvinte

numai eu, biată limbă de nisip mă strădui

să le despart apropiindu-le