orice ar fi sa iti pastrezi credinta

si cat trebuie sa cred,

intreaba copilul ce-asteapta la portile vietii

cat toata viata si cat toata moartea

dar daca tot am atat de multa credinta

de ce sa mai traiesc?

pentru ca asta este incercarea cea mare

prin care trece fiecare

dar eu va iubesc

trebuie sa crezi

iubesc pe toata lumea, tot cerul si tot pamantul

da, dar tot trebuie sa crezi

iubesc si cred. cred si iubesc

atunci copile poti intra in viata

cu moartea pre moarte calcand

să renunț… să nu renunți

de cele mai multe ori, timpul se strânge covrig

să lase locul îndoielilor

iar confuzia răsuflă, maree neputincioasă

am renunțat la verde, am renunțat la albastru

am renunțat la auriu și la căldura focului

și numai sângele mai pâlpâie prin amintiri

ca o geană de lumină încercănată

am renunțat să mai răsuflu, am renunțat la tot

și aș renunta și la trupul acesta uscat

dacă aș găsi un puf de păpădie

să mă ridic din mine fără regret

dar cine oare îmi șoptește

trecându-și răsuflarea peste neputința mea?

să nu renunți că nici eu nu am renunțat la tine…

iarnă si pictură

Fericire și pictură

Pătrunde-mi răceala cu lumina și căldura ta

Lasă-mă să-ți mângâi umbra cu urma degetelor 

Lasă-mă să-ți respir moliciunea viselor

Și când crezi că sunt gata, pictează-mi amăgirea formelor

Colorează-mi răsuflările cu trăirile tale

Pictează-mi sufletul cu văpaia ochilor tăi

Clădește-mi trupul cu mireasma mâinilor tale

Și cu o ultimă zvâcnire de penel

Termină-mă, tablou în galeria amintirilor

Sau aruncă-mă în focul abandonatelor dureri

Fă orice,

Numai nu mă lasă neterminat

Ultima zăpadă

Vara e un îndemn al bucuriei și răsfățului

Dar pregătește-te și-așteaptă cu înflăcărare iarna

Las-o să-și rezeme fruntea, limpezindu-ți sufletul

Bucură-te de fiecare zăpadă ce se-așterne sub pașii tăi

Fericită că te poate simți, stăpân și iubit

Ea știe că-i trecătoare

Și va pieri strecurată de fibră pământului

Dar bucuria de-a se dărui

O face să sclipească

Sărută ultimul fulg ce te mângâie

Și promite-i că vei aștepta

Următoare zăpadă

Pentru că, orice ai spune

Iarna nu e urâtă

printre sunete

sunt momente în care nu mai e nimic de spus

dar tu tot mai crezi în puterea cuvântului

și-n faptul că un cuvânt va schimba lumea

te uiți fără să vezi, asculți fără să auzi

și tragi de cuvântul ăla mort, căzut în șanț,

până când, sleit de puteri, te lași jos

și aștepți vulturii, întotdeauna ei vin să se înfrupte

întâi aleg ochii, ca să nu mai vezi

apoi buzele, să nu mai șoptești și abia apoi

trupul de-a valma, bucată cu bucată

și când va mai rămâne  doar o mână de consoane

vei reuși să înțelegi cu adevărat prețul tăcerii

ajutați-mă să nu mai cred...

eu cred că viața e frumoasă și merită trăită

continui să cred că greșeala este omenească

și că iertarea înfrumusețează sufletul omului

iar iubirea este unică și irepetabilă

eu cred că țara asta e frumoasă și chiar merită mai mult

și cred că politicianul este plătit să mă apere și să mă reprezinte

și mai cred că închisoarea nu trebuie privită ca o pedeapsă

ci doar ca o exonerare pentru cei ce se simt obligați să

eu chiar cred că avem toți loc sub soare

și mai cred în conținutul cuvântului nu doar în forma lui

frumos rotunjită pe marginea dinților gata să muște

dar pentru că mai nou, credința se pedepsește

vă rog, ajutați-mă să nu mai cred

portret

sunt asemeni deşertului

continuă mişcare şi zbucium lăuntric

o umbră fără urmă

timpul nu mă atinge,

iar ziua nu-mi aparţine

mă prefir sub privirile voastre

vă port paşii cu grijă să nu-i rătăcesc

toate gândurile vi le aştern în cuvinte

înşirate rânduri, rânduri

zidindu-le la temelia rostirii

cerul mă oglindeşte

fără să-mi dea răspunsuri

vântul mă leagănă

adâncindu-mă-n uitare

soarele mă spală-n lumină

limpezindu-mi somnul

iar noaptea îmi mângâie aripile

dezlegându-mi zborul

am şters urma zilei de ieri

am spulberat umbra zilei de mâine

şi-mi dorm visul pe pragul zilei de azi

de ce mi-e frică să mă bucur, când starea de normalitate mă îmbracă?

să vezi un trotuar recâştigat şi un gard viu tuns îngrijit
să vezi coşuri de gunoi şi gropi astupate (în parte)
să vezi actori în stradă bucurând şi bucurându-se

e cu totul altceva şi sincer
mi-e frică să respir ca nu cumva să mă trezesc la realitate

e noapte, citesc un jurnal şi ascult Pheonix

numele din jurnal se năpustesc asediindu-mă

şi muzica cerne petice de linişte

adormind spaimele unei vieţi cenuşii

vă rog, lăsaţi-mă să dorm un vis ce nu-i al meu

bucură-te suflete, luna străluceşte pentru toţi

chiar dacă eşti altfel ai şi tu amintiri

şi ieri este un ceaun în care aruncăm de-a valma

tot ceea ceea ce viaţa ne aruncă fără să privească-n urmă

bucură-te suflete că Styxul te spală şi-ţi ia tot din buzunare

vorbeşte-mi de realitate, vorbeşte-mi de-adevăr şi de minciună

dintre sute de catarge

farul din Alexandria nu a fost un mit

el chiar tăia noaptea în felii

luminând valurile timpului care au ajuns până la noi

viaţa mi-a pus mâna pe umăr şi m-a întrebat: vrei să mă ai?

da! şi am căzut în lume doborât de preaplin

iar ea m-a investit cavaler de viaţă cu paloşul ei de aer

în cadrul uşii-întredeschise, cuvântul stingher se strânge-n volane

ruşinea-l doboară dar silabele-i plâng de foame

iar prostituţia nu-i pentru oricine, îţi trebuie dorinţă şi chemare

m-am descheiat la toate rimele şi-am plătit taxa

în cameră, eu, cuvântul şi toate fanteziile mele

împreună desenând rânduri-rânduri gânduri-gânduri

pe noi ne desparte o lume

Dumnezeu a rânduit lumea cu rosturi şi pe mine cu un rost

despărţindu-ne drumurile aşa cum se desparte carnea de os

cu sânge şi multă durere

cum numai rugul aprins mai gustă din dulceaţa ofrandei

tăcute sunt dimineţile în care cuvintele mă pătrund

sfâşiindu-mi sufletul a chemare

voi aveţi toată poezia lumii iar eu nu mă am decât pe mine

abandonat într-o aşteptare mai lungă decât toată apocalipsa

dincolo de nori în marea sală a cerului

cuvintele s-au întrunit să dezbată ultimele rime încrucişate

dar versurile albe protestează şi părtăsesc marea sală

vă rog, plouaţi-mă cu toată libertatea voastră

e toamnă iar şi-o castană îşi desface şăgalnic geamul înţepi arătându-mi...

nebăgat în seamă

în camere de hotel se moare, de bătrâneţe sau de prea multă viaţă

în camere de hotel se  face dragoste cât pentru o viaţă şi încă o viaţă

la fel cum sunt şi camere de hotel în care se pun la cale revoluţii sau atentate

şi totuşi lumea merge înainte şi doarme pe unde apucă

fără să judece sau să condamne camerele de hotel

pe aeroporturi inca se pun bombe, inca sunt atentate

şi lumea moare cu voie sau fără de voie

avioanele pleacă şi alte avioane vin

lumea merge înainte fără să ştie

dacă este ultima răsuflare sau nu

străzi, autostrazi sau drumuri expres se chinuie să ne cuprindă

dar lumea se mişcă haotic, brownian

târând spaimele şi moartea în portbagaj

caramboluri, ambuteiaje, bombe, explozii

dovadă că moartea nu mai lucrează singură, are ajutoare

am dormit în camere în care s-a murit

am alergat pe culoarele aeroporturilor să nu pierd avionul

am circulat la bară sau fără să întâlnesc suflet

şi totuşi ea nu mi-a dat întâlnire

cred că n-a apucat să se pregătească pentru cina romantică

bătăliile mele... imaginare

am obosit să dau vina pe viaţă pentru toate eşecurile

dar nici nu găsesc firul care să mă scoată la lumină

departe de toate frustările şi nemulţumirile

iar viaţa cred că s-a plictisit de mine

şi şi-a luat lumea în cap

spaimele, asemeni balaurilor

oricâte capete aş tăia scot mereu altele şi altele

zilele asediate  pe perioadă nedeterminată

se predau asediatorilor imaginari

şi-şi aşteaptă osânda

poate că moartea, ultima anemonă într-o mare poluată

se va strânge, ascunzându-mă de mine însumi

urletul

undeva departe de mine, Spartacus, Adagio

lângă mine o mare de linişte

şi la padoc o eclipsă totală de viaţă

freamătă şi bate din picior

cerul sfâşiat urlă de durere

pietre de foc îi ard măruntaiele norilor

lac rimile se ard la mâini incercând să oprească

prăpădul iscat de frumoasele stele căzătoare

dacă aş fi zburat aş fi căzut ca Icar

sfărâmându-mă cu toate visele alături

dar stele cad, piatră în mijlocul drumului

obligând la ocol şi adăstare

ciudat, cum s-au scurs atâţia ani

fără să-mi insemne prezentul trecut

cu evenimente şi amintiri

lăsându-mă curat ca în momentul arderii de tot

undeva în adânc clocotesc

toate neliniştile şi spaimele şi durerea nemişcării

şi când vântul va roade coaja ce mă apără

urletul copt va revărsa, pârjolind tăcerea

fereastra de la stradă

templele nu au ferestre şi cerul se retrage dintre  coloanele

lăsând celulei tot întunericul şi toată spaima torţelor

dar casele, da, ele au nevoie ca să despartă

 un afară incert de un înăuntru calm

şi viaţa, când m-a zidit a spus: tu vei fi fereastră

şi am rămas fereastră indiferent de anotimp

de stare şi de vremuri

oemenii treceau pe stradă şi priveau prin mine

oamenii din casă priveau afară

dar din păcate

nici unii nici alţii nu vedeau dincolo

m-am deschis cu efort şi cu rezultat nul

m-am luminat înfrângându-mi întunecimile

am ridicat transparenţa la nivel de politică de stat

şi dacă am realizat totalitatea eşecului

m-am întunecat la faţă

alungând răsăritul şi asfinţitul din viaţă

dar lumea trecea în continuare grăbită fără să vadă

şi atunci m-am zidit în uitare

învăţând tăcerea pe litere

să nu mă cauţi

aici nu mai locuieşte nimeni

priviţi templul acesta, acum e gol,

şi până şi umbrele mă ocolesc

cândva eram plin de viaţă, soarele mi se scurgea printre degete

creionându-mi ochii, buzele, neliniştile şi întrebările

dar zilele zburau rupând aşchii de suflet

împutinându-mă până la dispariţie

o pădure de portocali

sufletul meu tânjea după primenire

aşa că am aruncat toate seminţele îndoielii

şi din toată sărăcia şi uscăciunea

a înflorit o pădure de portocali

cine tânjeşte după curăţenie şi puritate

să caute sprijin chiar şi într-un pumn de îndoieli

selfie

sunt în viaţă. aşa sună o minciună inocentă

sau o mare scuză pentru cel ce e stăpân doar pe nişte procese fizico-chimice

cum poţi să fii în viaţă doar pentru că respiri, înghiţi şi elimini?

o plantă se chinuie, îşi azvârle rădăcinile cât mai departe

îşi întinde mlădiţele şi frunzele

ea trăieşte cu adevărat

şi produce ceva: oxigen

o pasăre încearcă aerul cu aripa

zboară de colo colo căutând hrană şi adăpost

se agită, dar mai ales cântă, căci asta ştie ea să facă cel mai bine

aducând slavă luminii şi bucurând sufletelor celor ce ascultă

ea nu produce, ea aduce bucurie

o hienă curăţă savana de cadavre păstrând locul curat

şi meritul ei e recunoscut chiar dacă nu şi apreciat

dar o hienă trăieşte, este vie

şi lasă ceva în urmă ei

curăţenia

eu mănânc ce mi se dă

ascult ce mi se spune

cred toate minciunile lor

respir aerul care îmi revine,

privesc detaşat toate gunoaiele din jur

aşteptând cu seninătate eutanasia

şi cu toate acestea

spun nonşalant şi cu zâmbetul pe buze

eu sunt în viaţă

mă rog Dumnezeului din mine

şi asta nu pentru că nu vreau să-L împart pe Dumnezeu cu toată lumea

ci pentru că sunt unii care se cred mai prieteni cu Dumnezeu, mai aproape de El, mai plini de cuvântul Lui

aşa că-mi împart singurătatea şi tăcerea cu Dumnezeul din mine pe care îl ştiu de mic

El mă cunoaşte, mă ascultă şi mă ia în braţe ori de câte ori îmi este greu

Dumnezeul tuturor este o vorba în vânt

Dumnezeul din mine este viu

Dumnezeul tuturor este călcat în picioare de hoarde de fanatici

Dumnezeul din mine îşi lasă capul pe umăr fără teamă şi adoarme ca un prunc legănat

Dumnezeul tuturor este scos din viaţa lor şi alungat în piaţa publică

Dumnezeul din mine priveşte şi nu-I vine să creadă

până unde s-a ajuns

cineva spunea că mai rău de atât nu se poate

dar eu ştiu că răul nu are margini

şi nici sus sau jos

în rău te afunzi o eternitate

şi tot mai rămân locuri prin care nu ai trecut

de aceea mă rog Dumnezeului din mine să-mi netezească  toate spaimele

şi să astupe toate golurile

prin care aş putea cădea în hăul fără de margini al răului

labirynth

“lasciate ogni speranza, voi ch'entrate…”

şi-atunci  inima s-a făcut purice, gura s-a încleştat a strigăt mut

şi am intrat în viaţă strângând pumnii gata de bătaie

dar lumina mi-a tăiat linia pleoapelor

iar aerul mă biciuia în adânc

când prima palmă s-a abătut asupra spaimelor mele

poate cândva, voi reuşi să i-o întorc

dar viaţa, insaţiabilă,

pândea la fiecare răsuflare

flamandă cum numai minotaurul mai este

turbată ca o turmă de satyri

când dau căldurile

fiecare zi este un podeţ

fără să ştii unde vei ajunge

iar lumina de la capătul tunelului

e doar un clişeu frumos

pentru că nimeni

nu a mai găsit ieşirea sau

nu a mai avut curajul să ne spună

când subiectul este inutil, predicatul cel mai bun este a muri

şi asta este temă de viaţă nu de casă

pentru că zilele iau ce le dai şi pleacă mai departe

să-şi cearnă inventarul printre lespezile trecutului

departe de gurile flămânde ale viitorului

ce-şi muscă buzele

şi tac

dar pentru că subiectul merită dezvoltat

am să va dau posibilitatea să introduceţi rânduri-rânduri

toate spaimele şi confirmările voastre

ţineţi aproape şi pregătiţi-vă

să alungăm din cetate

toate subiectele şi predicatele

inutile

iar dacă a muri

mai poate fi păstrat

voi începe eu prin a fi subiect

despre nuditate cu dezinvoltură

de felul meu nu abuzez de încrederea celor din jur

dar nici nu pot să fac abstracţie de ceea ce văd

şi de multe ori pur şi simplu mă îngrozesc

când văd manechine cu ochii goi traversând grăbite oraşul

aud voci golite de conţinut, de nuanţe, de viaţă

strivite de importanţa pe care şi-o arogă

şi mai ales golite de orice decenţă

nuditatea a fost primul dar primit şi exprima frumosul

dar ipocrizia ne-a învăţat cum să o acoperim

sub falduri fals estetice

ascundem nuditatea trupului dar etalăm golul interior

ni se pare franc să ne exhibăm goliciunea

şi ca să ne putem ascunde mai bine

am lăsat cuvintele să ne dezbrace de orice inhibiţii

dar cuvintele nu sunt altceva decât oglinzi

şi ne trezim asemeni împăratului, etalând mândru hainele cele noi

eu îmi port nuditatea oriunde, cu decenţă,  în timp ce mulţi o lasă la garderobă

şi o îmbracă numai atunci când li se cere sau cred că merită

dar cei mai mulţi, în inconştienţa lor

umplu spaţiul public

cu tristeţea inoportunului nud

stare de fapt

singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună dezlănţuită

mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au aşteptat

căderea serii,

ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin

departele de-aproape doare la fel

şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune

câte durere a strâns în adâncuri

şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu

tot nu reuşesc să se strângă în braţe

dincolo de mine e doar tăcere

în faţa mea e o mare de cuvinte

numai eu, biată limbă de nisip mă strădui

să le despart apropiindu-le