înfăşurarea

timpul se dilată, un balon putrid
spaţiul mă inundă, nu pot să-l desfid
hălci de întuneric curg din trupul meu
oase fără aripi, surpă-se-al meu eu
fie amăgirea în veci răstignită
arză-n ochi minciuna bine ticluită
las cortina morţii peste tot ce-am fost

...

furia

răstignirea prin vorbe, prin faptă, prin gând
cernerea ruginii pleoapele arzând
printre răsuflări,
doruri şi uitări
lumina ce taie în viu brazde-adânci
lacimă şi sare
scurse printre stânci
haită, urlet, bale,
chin turnat în trup
preaplinul ca stare
cercul întrerupt
apele furiei
sapă-n temelie
arderea de toate
mi-a fost dată mie

muntele ce uită să mai fie munte
noaptea ce se pierde de a nopţii gintă
ura ca-ntrebare, ura ca răspuns
aripi retezate,
vise ce n-au plâns
ţintuită frunte printre întrebări
voiam a cunoaşte
surpat-am schimbări

cunoaşterea

învăţ să mă descopăr
urmă după urmă buzele uscate
cearcăn după cearcăn cerc din nopţi uitate
geamăt după geamăt, lacrimă sărată
pleoapă spintecată
noapte răsturnată
luna mă cuprinde
teama o răpune
pielea se-nfioară
nervul îi răspunde
zbuciumul mai cască
abis răscolit
rătăcesc sublimul
sunt un labirint
gheme de gândire
se destramă-n vis
damnat să-nvăţ totul
uit ce mi-am prezis

durerea

după toată hârjoana luminii
baierele repaosului s-au desfăcut
cotropind senzaţia şi mişcarea
într-o mare de întuneric
mai vâscos ca moartea
mai rece ca absenţa
terminaţiile nervoase ale dorinţei
s-au chircit degerate
iar coaja viselor
a crăpat
până la temelie
stelele îngheţate se fărâmă
spulberându-şi lumina
cu o ultimă răsuflare
dintre toate stadiile imaginate
zămislite sub pleoapa însingurării
acesta este cel mai rece
cel mai greu...
undeva
sub torenţiala noapte
iubirea îşi pâlpâie speranţa
de pitică albă.

trăirea

ne adunasem sub coaja întunericului
modelând dorinţe
degetele mele, ramificaţii nervoase
culegeau punct cu punct
carnea defulatelor dorinţi
eram sub apăsarea luminii
când iubirea atinge incandescenţa
sudând particule şi tulburătoare sunete...
din adâncul fiinţării
degetele mele
ramificaţii nervoase
au creat planul de lumină
suprafaţă cu irizări de mătase
şi broboane de rouă
suntem planul şi dreapta
axis mundi desăvârşindu-şi temelia
rotindu-ne în sensul
trigonometric al luminii
când iubirea trece de la stadiul de undă
la cel de corpuscul

naşterea

mă ridic dintre mine şi tine
mă curăţ de toate răsuflările şi regăsirile
ştergând toate visele
aşa cum numai la vremea înserării
luceferii mai strălucesc în piele
în penumbra clipei
degetele se zbat, zvârcolindu-se,
printre puncte pulsatile
adunându-le-n dreaptă
toată seva iubirii condensează
aglutinând încercarea materiei
şi confirmând chemarea.
axis mundi!
înalţă-se
dreaptă înfiptă într-o mare de puncte

preaplinul

se făcea că plouă
şi lacrimile tale erau calzi
aşa cum numai lumina şi iubirea sunt
te aşezam alături de cer
şi palmele mele se-nălţau căutându-te
arse de sete, pârjolite de-aşteptare
strângeam aerul
şi degetele alunecau pe matasea visului
erai şi nu erai
aşa cum numai dorinţa
usucă cerul gurii
ridicând suspinele bulgări
până la poarta buzelor
etern sisif
se făcea că plouă
şi mă-mbrăcai în lumină
purtându-mă
nor
pe cerul tău
fie mie pedeapsa,
ceartă-mi împlinirea
iartă-mi speranţa
cerul când nu plouă aşteaptă încuvinţarea
să coboare ostenind pământul
cu albastrul său
mă trec umbră peste lumina ta
şi-aştept să încolţesc
ridicându-mă
în coate, în genunchi
într-o ultimă, prelungă, răsuflare
cât tot sărutul
cât toată iubirea,
cât lumina...
uitată
aprinsă

cumulus

tăcerea se surpă în jur
lăsând lumina să capete consistenţă
eşti lumina mea, iubirea ne leagă topindu-ne
aşa cum numai aerul
îşi face loc în carnea apei
fără s-o rănească
degetele tale cresc între buze însetate
răcorindu-mă
plină de aşteptări
limba şterge urmele
pândind trecerea
într-o zvârcolire molatecă uşor lascivă
cum numai norii ştiu să se petreacă sub privirile
astrului
adună-te în degete
atinge-mă până la scrumire
şi plimbă-mă până mă voi ploua
uşurând cerul de toată iubirea ce mă apasă
ca un vis strâns în cutele pleoapelor

începutul

vorbeam despre iubire,
dar între timp pierdusem tot
sfărâmat în mii de cioburi ce rătăcesc
strângând lumina la piept.
m-am culcuşit într-o răsuflare de-ntuneric
şi-am lăsat timpul să se scurgă
trecerea lui muşca din mine
făcând loc unor noi stări
stări care se cheamă
mâini, picioare, ochi, gură, nas, urechi
şi aer.
acum puteam să pipăi
puteam să gust
să miros
să ascult
şi mai puteam ceva,
puteam să înţeleg,
să gust singurătatea
şi durerea ce creşte în lipsa ei
a iubirii.
ce aveam nu mai era ca la-nceput
era, dar era altceva
mai putin.
mai altfel, mai lipsit
mâna mea pipăia dar nu găsea nimic
nimicul cu gust de nimic
nimicul cu miros de nimic
nimicul cu ţipăt de nimic.
mâna mea frământa nimicul
mâna mea căuta
găsea
modela nimicul
şi-acesta pulsa sub atingerea delicată
se implinea
creştea ca iubirea
cotropea şi cuprindea
era ca aerul şi pe afară şi pe dinauntru
era mai mult decât tot ce aş putea spune, era iubire
şi eram împreună
buzele mele
degetele mele
răsuflările mele
visele mele rătăcitoare
şi nimicul ce se lăsa modelat
ce aştepta tresăltând
ca roua
dimineaţa.

momentul 0

trăiam în lumea mea
la depărtări de ani lumină de orice alt punct
şi erau momente (încă nu pot ca să vorbesc de noţiunea timpului în cadru larg acceptat)
da, erau momente când îmi doream să migrez pe o linie sau pe plan
ca să nu spun că-n cele mai incredibile vise
mă vedeam o intersecţie
din care plecau
şi-n care intrau toate:
cuvinte, idei, direcţii, planuri
nopţile mele
diferă de alte nopţi
pentru că se strâng în jur
nopţi punctiforme
în care întunericul nu este decât un punct
iar stelele încă nu există
nu eram decât eu şi iubirea mea
iubirea era ceva cald
nu ştiu exact cum s-o îmbrac în cuvinte
era. ştiam că este iubire şi-atât
iubirea nu trebuie descrisă
iubirea mă trăia
mă pipăia şi o pipăiam, ne pipăiam şi eram una
era atât de plină, atât de săţioasă
încât nu mai era loc de altceva
eram una
ne umpleam până la refuz.
până când şi refuzul era plin de noi
şi eram lumină, eram ardere
eram ceea ce nu aş putea să descriu
pentru că nimicul acela punctiform umplea tot universul meu
atinsesem starea de suprasaturare
atinsesem punctul iubirii pure
dincolo de care nu e decât durere
pentru că în afara iubirii nu poate fi altceva
asta am aflat-o abia după.
a fost groaznic
a fost momentul în care ruptura mi-a smuls
toate urlete, luându-le,
lăsându-mă pe undeva, abandonat unei noi stări
în care punctul ocupă totul
şi în acel moment
am ştiut ce înseamnă să fi tot
şi totul să fii tu
căci toată iubirea se fărâmase
dispersându-se.
şi a fost punctul în care s-a născut
durerea măsurării timpului
ca fiind distanţa dintre mine şi iubirea mea