împărăţia ciorilor de sticlă

împărăţia ciorilor de sticlă

- ia zi mă ciorică, ia spune-ne tu o poezie de-a ta...

Cerul îşi sfâşie broboada norilor, o rază scrie unghiuri pe frunte şi pleoapele cad zăvorând izvorul lacrimilor... de undeva de departe, cioburile scriu muzica viselor inutile...

Se spune, e poveste veche, că undeva înspre soare răsare, unde muntele îşi ridică semeţ fruntea căruntă, se afla ţara lui Pasăre-Împărat, Omul Pasăre care domnea peste toate închipurile înaripate. Şi pentru că totul era scăldat în lumină, Flacăra Neagră, ursitoarea bocitoarea, a jurat să se răzbune pe împărat şi pe împărăţie. A căutat şi-a adunat putregaiul pădurii, a făcut o grămăjoară şi flăcări cenuşii lingeau resturile jarului. S-a crestat la mâna stângă şi a lăsat să picure cinci stropi de neagră întristare şi cu voce îngheţată a prins a rosti blestemul

"cadă-aripa putrezită

şi privirea îngrozită

săgeta-te-ar spaimele

să-ţi moară cuvintele

visele să-ţi croncănească

vorbele să se-nnegrească

să-ţi zboare trăirile

să astupe zările

şi orice oarbă-ncercare

în cioburi să te doboare"...

Şi în acelaşi timp, aripile şi penele lui Pasăre Împărat se putreziră murdărind albeaţa marmurei, cuvintele scăpau cârâind şi spintecau aerul sfâşiindu-l. Odăile palatului se umplură cu fâlfâitul unor aripe negre şi grele de păcat şi trupurile de sticlă se loveau de pereţi şi de travane sfărâmându-se-n cioburi ucigaşe. Zi după zi şi noapte de noapte sufletele piereau sub ploaia de cioburi negre şi-n curând toată împărăţia nu era decât o rană neagră, un zbor gâfâit şi o asurzitoare cârâială şi croncăneală...şi parcă pentru a apăra lumea de rele hotarele împărăţiei  se pierdură încet încet într-un hăţiş greu de trecut cu piciorul, cu aripa sau cu gândul...lumea a-nceput să uite...hăţişul s-a-mpâslit şi doar croncăniturile se mai lăsau duse când şi când în lume spăimântând poporul şi-adumbrind cerul cu întunecimea lor...

Ochi de femeie cu lacrimi în geam

Mi se pare chinuitor de greu să deschid cutia Pandorei cu aceasta schiţă dat pentru tot trebuie să-ncep cu ceva voi face acest pas dar cu o condiţie: la fiecare biscuit primit voi aduce şi eu o gogoaşă de acasă.

Cerul îşi vântură nori dintr-o parte în alta fără a se hotărâ ce e de făcut, dacă să-i lase să crape pustiind pământurile cu zeama lor sau să-i alunge dincolo de hotarele oraşului acolo unde pământul se sparge-n brazde cu rădăcinile rânjind a sec şi-a moarte. În adâncitura scuarului, departe de lumea dezlănţuită Biblioteca Municipală toarce funigei de lumină stârnind curiozitatea umbrelor. Ziua se adâncise în visare iar noaptea se-mpiedicase răsfirându-şi toate acareturile, târându-se în genunchi să şi le adune. Era o vreme bolnavă, un timp uitat o oră rătăcită printre clădirile din jur. La ce te gândeşti când vezi în faţă o bibliotecă? la rafturi cu mii şi mii de cărţi? Şi dacă ai reuşit şi ai vizualizat toate aceste cărţi care crezi că poate fi bucuria cea mai mare a unui angajat? Să frunzărească o carte...greşit. în ziua bolnavă de vare vă povesteam am intrat în Bibliotecă hotărât să iau cele cinci cărţi permise prin statut şi să fug acasa ca sa devorez la lumina economică filă după filă aşa cum numai vampirul mai poate lega în serie victimele lui răpunându-le la lumina moartă a lunii. Holul spaţios de la intra îşi ordona zonele de umbră alternându-le cu peticele mâncate de lumina leşioasă. Doi paşi înainte, trei trepte asemeni zonei inchinale ce despart mirifica zonă a fugii de tentaţia lucrului făptuit. După cele trei trepte, paşii cotesc la stânga – singuri fără comandă precisă – şi adulmecă poteca nemarcată. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase...ghinion, aici înainte de a face ce-l de-al şaptelea pas – poate fatidic poate nu – ridic privirea căutând cobnfirmarea unei uşu deschise. Aici, în acest moment cartea fuge de lângă viaţă, filmul se rupe şi realitatea cade abrupt, avalanşă ţipată mut, incredibil de dureros. În uşa micului birou în care tronează Măria Sa maşina de copiat, adică un amărât de xerox ce-şi mănâncă pensia stricând câte o hârtie la câte două trei zile, în uşa frumoasă de termopan era un chip de femeie. Biroul mic era luminat, semn ca maria Sa copiatorul era dispus la audienţe prelungite, dar din păcate nici o carte nu se voia trasă prin fascicolul orbitor, nici o foaie nu se cerea reprodusă...Nimicul cel mai frumos trona alungând paşii tuturor foilor...şi pentru că un birou respectabil nu poate sta decat cu uşa închisă când nu e nici o solicitare, şi acest birou avea uşa închisă. Numai că în indiferenţa lui strigătoare la cer închisese ca-ntr-o celulă şi femeia care slujea la Maria Sa. Şi biata femeie se lipise cu totul de geamul uşii aşteptând o adiere, un gând, o mişcare. Nimicul o strivise de geamul uşii şoptindu-i încontinuu că aşa îşi va petrece următoarele ore: departe de orice activitate, departe de orice gând sau sorneala buchisită...şi ce poate fi mai dureros decât să fii înconjurată de carţi dar să nu şti cum să ajungi la ele...e ca în povestea aceea în care un însetat ajunge într-un loc plin cu ulcioare de piatră mult prea grele pentru a fi mişcate şi mult prea subţiri la gât pentru a putea ajunge la apă...fără nici un pai de ajutor prin jur...câd de tristă şi deznădăjduită era privirea femeii lipită de geamul curat şi luminos al uşii de la biroul Mariei Sale maşina de copiat...

Ziua în care am fost părăsit

Cerd că aveam atâtea lucruri de spus, dar ca de obicei atunci când mă familiarizez cu ele, atunci când căsnicia noastră devine respirabilă şi suportabilă, atunci – parcă-s jurate toate – atunci se găsesc să mă lase...ştiu sigur că aveam cel mai incitant subiect de povestit dar atâta timp cât nu îmi găsescf cuvintele ce pot să mai fac? Cum să-mi îmbrac toată povestea în cuvinte străine? Şi de unde mai ştiu eu că e vorba de aceeaşi poveste? Dacă noile cuvinte mi-au schimbat ceva din poveste? Dacă tot am rămas singur, am să-mi fierb o cană de vin cu miere şi cuişoare şi o să stau la fereastră până când o să obosesc şi eu şi cuvintele ce stau pitulate printre tufe crezând că am să mă dau de ceasul morţii rugându-le să se-ntoarcă...în seara asta voi răbda muşcându-mi buzele până când sarea va schimba gustul vinului fiert şi voi aştepta o nouă poveste în speranţa că voi avea şi cuvintele potrivite pentru a o îmbraca aşa cum se cuvine...

(va urma)