infuzându-ne polenul

pământul se lăsa despicat cu greu

ridicându-mi în cale borduri

şi piedici greu de trecut

mie, fierul...

copacul urlă din toate crengile

împotrivindu-se desţelenirii

rădăcina lui şarpe zvârcolit, geme

rănit de lumina grea, tăioasă

mai dură ca fierul

ce-i pregăteşte groapă nouă

casa goală ţipă-n uşa

dată de perete

dintre ziduri ies cuvinte

păsările-şi ţes uitarea

adunând ţincuşe

cărăbuşul cară-n grabă

firul de lumină

iar paiangu-şi potriveşte

moartea ce-o să vină

vise socotite-n grabă

ne despică lutul

lacrimile ne arată

cum se-mparte multul