noapte de toamnă

din cornul lunii noaptea cheamă stelele la rugăciune

şi fumul urcă alene din căţuie goale

mi-s geamurile oarbe şi suspină

căci au uitat şi gustul răsuflării mele

departe printre printre file-îngălbenite

îmi rezem spaimele toiag şi mă înclin

cuvântul m-a răpit şi a fugit cu mine-n lume

lăsându-mă să-mi aflu locul de dospit

ascunde-mă în toamna frunzelor de aur

şi-n şirul de cocori să îmi faci loc

un ultim ţipăt dus de vântul aspru

pe ale cerului cărări ce varsă-n scoc

de când mă ştiu rostesc stranii cuvinte

doar unii şi le-or mai aduce aminte

nimic nu piere şi nimic nu se câştigă

e doar tăcerea care tainele îşi strigă