fotografii expuse

Doamne, dacă ai milă de mine, ajută-mă să nu mor degeaba!
Poate că o să ţi se pară ciudat să asculţi o voce venită de neunde, dar chiar şi neundele are nume, prenume, locul şi data naşterii. Eu nu le ştiu, nu le cunosc, dar pot să îţi spun că acesta nu e un loc indiferent. De aceea voi caută să nu insist pe detalii mai puţin cunoscute şi voi lasă cuvintele să ajungă la tine aşa cum ştiu ele.
Ceea ce vezi pare a fi o simplă fotografie stricată, pentru că nici persoana pe care se focusează obiectivul nu apare prea clar şi nici fundalul nu apare decât ca o trecere neclară prin faţă obiectivului. Dar nu, nu ai dreptate. Totul a ieşit pentru că aşa vor ei, sau mai bine zis, i-am forţat să facă ceea ce vor ei dar aşa cum vrem noi.
Bunul meu prieten domnul K îmi spunea cu toată seriozitatea că dacă în momentul declicului ai cu tine tot bagajul de sentimente pe care vrei să-l transmiţi atunci acele sentimente vor rămâne prinse în instantaneu şi cel ce le priveşte le poate primi, dacă este deschis şi dispus să le primească. Aşa că am decis, dacă tot trebui să mor, măcar să va las toată povestea mea scrisă într-o fotografie anostă şi fără valoare.
Anul nou venise îmbrăcat în tonuri cenuşii. Cu toate că zăpada se lăsa aşteptată, cerul era încărcat până la refuz. Nici o fărâmă de nor nu mai încăpea fără să-i strivească pe ceilalti. Câte o ploaie sumară se strecura seara pe alei, alungată de vântul turbat pornit să răscolească rigolele smiorcăite.
George m-a sărutat pe frunte şi a ieşit să-şi ia ziare şi tutun de rulat. Sărutul acela a fost ultima atingere. Şi nu pot spune că nu am aşteptat sau că nu am încercat să aflu ceva de soarta lui. De fapt nu am încercat pentru că răspunsurile au năvălit peste mine cu repeziciunea unei avalanşe. Plictisită să aştept în pat, m-am ridicat, mi-am pus halatul de casă şi am verificat apartamentul. Liniştea se infiltra odată cu lumina cenuşie. Cafeaua se răcise în ibric aşa că am aruncat-o şi am pus iar apă la fiert. Dacă ar fi aflat Liza cred că m-ar fi strâns de gât. Pe vremurile astea să arunci cafeaua chiar şi rece era o blasfemie. Dar noi aveam. George nu lăsa niciodată să ajungem la ultimele linguriţe. Niciodată nu l-am întrebat de unde sau cât. Nu era treaba mea să întreb. Viaţa poate fi trăită şi fără întrebări. Mai ales dacă răspunsurile vin de la sine. Am pus zahărul şi cafeaua şi am amestecat încet ca să nu alung caimacul zilei. Am ridicat ibricul, l-am pus iar pe flacăra mică şi am adunat aroma şi caimacul cu o linguriţă. Am stins focul şi am lăsat ibricul să răsufle o idee cât am scos ceştile de cafea. Întotdeauna două. Am adunat caimacul şi l-am ascuns în căuşul cestilor. Cafeaua prindea viaţă legănând caimacul. Am suflat încercând să străpung stratul aromat dar lichidul întunecat se ascundea sub pătura crem. Am sorbit o gură şi bucuria cafelei mi s-a strecurat îmbrăţişându-mi neliniştea. Privesc pe geam pierdută. Oare oamenii de pe stradă ştiu ce fac? Cei mai mulţi şi-au abandonat trupurile şi s-au refugiat în uitare. Uitarea ca o moarte. Uitarea ca izolare. Feţe cenuşii, zile cenuşii, viaţă cenuşie. Totul este mai mult decât previzibil. Raidurile, seratele dansante, trupe marşăluind pe stradă, geamuri astupate cu hârtie neagră. Dar viaţa merge mai departe. Ăsta este rostul ei. Aş fi vrut să aprind o ţigară dar ceaşca mă privea indolentă. Zaţul începuse să se usuce desenând forme inutile. Cine mai avea timp de citit? Când viaţa însăşi era o ceaşcă plină de zaţ cine mai avea curajul să-i dezlege tainele. Se ridică alene, puse ceaşca în chiuvetă şi se îndreptă spre dormitor. Ştia că trebuie să păstreze aparenţele, chiar dacă şansele se reduceau cu fiecare minut. Se va îmbrăca, va ieşi din apartament, va încuia şi va pune cheia sub preş. Ştia că atunci când va reveni cheia va fi în acelaşi loc. Dar dacă? Urmă întocmai paşii ca un automat. Ajunsă în stradă îşi puse ochelarii de soare. Da. Era o zi înnorată, dar trebuia să respecte instrucţiunile. Nu avea voie să lase mai mult de un sfert din faţă descoperită. Pălăria cu voaletă ascundea destul dar astăzi voia să simtă sărutul umed al zilei. În faţă, trasă la trotuar era maşina de serviciu. Maşină neagră, fără numere distincte şi fără un şofer prea vizibil din uniforma lui. Acesta coborâ şi îi deschise portiera. Urcă fără să arunce nici o privire în urmă. Maşina porni lin înscriindu-se în traficul calm dar aglomerat în acelaşi timp. În douăzeci de minute ajungea la Sediu. Avea timp să încerce să-şi facă un plan. Dar ce putea face când era urmărită tot timpul. Şi nu numai ea. Tot personalul implicat în proiect era urmărit făţiş sau pe ascuns cu rol de protecţie şi teroare mai mult decât informaţional. Toţi ştiau şi acceptau. Şi mai ştia că fiecare persoană implicată în proiect era indispensabilă. Chiar şi Canaris considera proiectul nostru numit tandru, „Saltul” de importanţă vitală pentru reuşita războiului. Din cauza asta acorda atât de mult credit fiecărui angajat.
Unde începe toată această poveste? Într-un vis nebunesc, într-o idee, într-o obsesie. Inginerul Coandă spusese la un moment dat că „omul, generează în biocâmpul său o energie corpusculară colosală, numită emisie de gravitoni”. Şi mai spunea că „gravitonii sunt capabili să propulseze omul în spaţiul cosmic, cu o viteză fantastică.” Ori noi tocmai asta urmăream cu proiectul nostru, propulsarea omului şi a aparatului de zbor folosind energie neconvenţională. Şi nu aş putea spune că nu aveam noroc. Concentratorul corpuscular începea să prindă contur. Partea dificilă constă în dimensiunile lui. Toată aparatura era instalată într-o clădire cu faţadă, aripi şi fundal ce închideau o curte interioară plină de antene parabolice şi de tot felul, toate concentrate către faţada principală. Acolo, ferestrele parterului şi cele ale primului etaj fuseseră unite pentru a permite instalarea elementelor emiţătorului. Cu toată nebunia şi forfota de la interior, afară, în stradă, calmul şi lentoarea erau la ele acasă. Nimeni nu bănuia ce se întâmplă în spatele perdelelor. Echipa de zi interpreta datele obţinute şi stabilea noi parametri pentru experimentele de noapte, echipa de după amiază punea la punct aparatura şi făcea toate ajustările necesare iar după miezul nopţii, la ore prestabilite echipa de noapte activa concentratorul corpuscular şi apoi derula toate înregistrările pregătind materialele pentru echipa de zi. Pot şi trebuie să spun că pe tot timpul experimentului nu au existat simulări. Totul s-a întâmplat în timp real, dar cu toate acestea nimeni nu a citit în presa vremii despre „dispariţii” misterioase pentru că de cele mai multe ori, la orele prestabilite, pe stradă nu treceau decât vehiculele plătite de noi, rar se întâmpla să fie în zona o pisică sau un câine vagabond, cât despre oameni nici pomeneală. De câteva ori am lucrat şi eu în echipa de noapte şi ştiu atât procedura cât şi timpii de expunere. Întrebarea pe care toţi ne-o puneam nu avea nici un răspuns: unde se duceau toate „materialele”? Cu toate că fiecare element participant la experiment avea mai multe tipuri de emiţători: luminos, sonor, olfactiv, radioactiv, nimeni şi nimic nu a înregistrat nici cel mai mic semnal. La ora prestabilită, …puf… şi maşina sau bicicleta sau omul dispăreau fără urmă. Unde oare ajungeau? În ce dimensiune? În ce timp? În ce mod? Răspunsul, căci nu era decât unul, se afla închis în seiful lui Canaris. Numai întâmplarea făcuse să ajungem şi ea ne-a oferit acel răspuns. Şi ceea ce e ciudat e că toţi cei care au avut tangenţă cu acea noapte au început să dispară. Unul câte unul. Iar ultimul, George, a dispărut azi dimineaţă. Chiar dacă nu am participat direct în acea noapte, faptul că ştiu, nu îmi surâde, nu mă scapă de urmări. Ştiu că voi urma şi eu. Adevărul e că din toţi cei care „au dispărut” unii nu au dispărut. Ei au fost trimişi ca să perfecţioneze aparatura necesară acestui fenomen descoperit. Departe de ochii lumii, departe de război, de stressul zilnic. De acolo, la intervale regulate se primesc mesaje. Ce ai spune dacă ai află că „acolo” moartea nu există, aşa cum nici viaţa asta, aşa cum o cunoaştem noi nu există. NOVS sau noul oscilovortexsolenoid era surpriza furerului pentru vara anului următor. Până atunci Canaris ştia că va avea noul model funcţional. Undeva, poate că ar trebui să fie o disfuncţie. Realitatea nu poate fi aceasta. Oare cine urmează? Din toată echipa, doar eu, Herman fizicianul, Gotfried şeful echipei de kommando şi Wolfgang inginerul proiectant mai eram. În rest mai toată lumea „şi-a luat” concediu de boală. Aprigă boală s-a mai abătut peste noi. Cu toată frica, astăzi va trebui să discut cu ei. Până nu dispar, până nu dispărem cu totul. Nu moartea mă sperie ci faptul că această descoperire va ajunge unde nu trebuie. Nu trebuie să fii chiar atât de mare umanist sau foarte mare patriot ca să-ţi dai seama de ce se întâmplă în lume. Undeva, cred că a existat o idee, nu neapărat frumoasă, dar poate utilă. Boala, megalomania şi ura şi-au dat mâna schimbând destinul umanităţii. Şi când te gândeşti că noi cu acest proiect, suntem socotiţi perla coroanei ca să spun aşa. Nu cred că există vreun departament al armatei care să nu aibă în lucru câteva zeci de proiecte militare strict secret. Am înţeles că deja rachetele V2 fac prăpăd. Şi acum nu au decât o rază de 400 km dar mă întreb unde vom ajunge? Chemictrails propus de Bayern a fost testat, procedeul e viabil dar întrebarea e, ce vor adăuga în compoziţie până la urmă?
Maşina intră pe aleea pietruită strecurandu-se printre zidurile gardului viu al cărui verde se apropia surprinzător de bine de verdele pur, arian. Rondoul destul de larg pune punctul pe i. Maşina tuşi şi opri în dreptul scărilor. Ritualul trebuia respectat în fiecare dimineaţă. Mai întâi trebuia să-şi facă analizele, să treacă pe la detectorul de minciuni după care cobora în subteran la trenul uşor care o purta până în mijlocul oraşului. Toată această buclă trebuia să încurce orice urmăritor sau curios. Astăzi trebuia să-şiascundă teama în faţa detectorului de minciuni. Rudolf, operatorul privea impasibil curbele desenate fără să dea atenţie întrebărilor puse automat de Hans. Cineva trebuie să câştige. Ea nu era decât un fir de praf, dar câteodată şi firele de praf îşi au rostul lor. Hans ridică ochii întrebători către Rudolf. Acesta dădu afirmativ din cap şi se aplecă să-i desfacă legăturile. Controlul se terminase. Ciudat. Cât de repede scăpase. Parcă nici nu-i venea să creadă. Va căuta să-l vadă, să-l întâlnească pe Herman. Cu el putea discuta orice fără să-i fie teamă de urmări. Coborâ treptele către staţia trenului subteran. Pe peron o singură persoană. Nu se poate. Era chiar Herman. Înalt, de obicei jovial şi zâmbitor acum părea un altul. Îşi trece mâna prin păr la fiecare două minute şi trage cu sete din ţigară. Se opreşte să-l salute apoi îşi continuă drumul către primul scaun. Se aşează fără a da atenţie peronului gol. Unda de aer trage după sine sunetul, apoi apare şi trenul. Singuri în tot vagonul. Acum ştie că toate microfoanele sunt direcţionate către ei. Da. Ceva nu e-n regulă cu Herman. Se ridică impasibilă şi se apropie de uşă în acelaşi timp cu el.
– Bună ziua Herman.
– Sărut mâna. Astăzi nu prea avem o zi frumoasă.
– Crezi că poate să încurce verificarea nodului temporal?
– Nu, dar nici nu putem face altceva.
– Facem ce se poate.
– Da, asta dacă nu ar fi presiunea. Toată lumea aşteaptă rezultate.
– Dar e şi normal. Doar pentru asta suntem aici.
Conversaţia nu are nici o noimă, dar ochii vorbesc destul de clar. I-am dat de înţeles arătându-i inelul că George nu mai este. Herman a clipit din ochi şi a continuat. Am simţit cum îmi strecoară un bilet în palmă atunci când m-a prins de mână la o frână mai puternică. I-am mulţumit şi am dus mâna la piept ca să-mi potolesc bătăile inimii. Biletul a ajuns în siguranţă în cupa sutienului. Nu puteam să risc, mai ales că fiecare lucrător trecea pe la vestiar lăsându-şi toate hainele de oraş sub stricta supraveghere a ofiţerilor. Iar la plecare, toată lumea era obligată să facă duş, astfel că nimic nu putea ajunge afară din laboratoare. Peronul rece s-a strecurat sub paşii noştri. Drumurile s-au despărţit, fiecare deschizând altă uşă. Fiecare vestiar avea o uşă de intrare şi o uşă de ieşire. Oare ce mă aştepta după cea de-a doua uşă? Cine va fi în laborator? Prea multe întrebări care oricum îşi vor găsi răspunsul în câteva minute. Mă dezbrac şi iau halatul spălat şi apretat. Cumva, apretul rece îşi lasă amprenta dureroasă acolo unde cusăturile se lipesc de piele. Îmi prind părul sub bonetă şi ies din vestiar. Culoarul este bine luminat astfel încât nici o umbră nu se furişează pe lângă mine. Albul omniprezent îţi intră în piele odată cu lumina. Paşii mei caută un punct de sprijin în care să-şi lase cadenţa şi să se alăture altor paşi. Singurătatea doare sau fortifică. Depinde de moment. Léo Ferré îşi făcea apariţia cu a sa „La solitude” într-un Paris dezarmat şi dezarmant. Oricât de mult fugeam de cuvinte eram prizoniera lor. Am intrat în laborator şi m-am îndreptat către birou. M-am aşezat ştiind că fiecare mişcare îmi este urmărită prin geamul oglindă. Am luat dosarul şi m-am adâncit în lista cu parametri ultimului experiment. Cu toate că rezultatele se înscriau în curbe normale, urmând cu mici abateri curbele statistice, undeva în adâncul ecuaţiilor se strecurase o eroare. Altfel nu puteam să îmi explic eşecul experimentelor. Asta în cazul în care era vorba de eşec. Unde se strecurase greşeala? Fiecare reluase firul logic al ecuaţiilor dar nimic nu părea să fie greşit. Şi cu toate acestea undeva era un declic care întârzia să apară. Acel declic care putea schimba soarta experimentului şi a lumii. Un declic constant, controlabil şi nu doar cel întâmplător care zăcea în fişetul lui Canaris. Am obosit. Îmi trec mâna peste ochii masându-mi pleoapele. Ştiu că Her Ulrich va apare să mă întrebe dacă este vreo problemă. Dar asta se va întâmpla după ce voi reveni. Mă ridic, aranjez foile şi închid dosarul; chiar şi când ieşim din laborator pentru a merge la toaletă trebuie să lăsăm totul în ordine. Nimic nu trebuie lăsat la vedere. Ies din laborator şi mă îndrept către toaleta femeilor. Singurul loc unde intimitatea ni se respectă. Sau cel puţin eu nu am detectat nici un spion. Mă refer la instrumente vizuale de înregistrare, sunetele nu contează. Întru într-o cabina şi închid uşa. Mă aşez cât mai uşor şi în aşteptarea zgomotului specific bag două degete în sutien. Biletul se desprinde de piele cu regret. Desfac biletul până ajunge la dimensiunile unui sfert de foaie de caiet. Nici măcar respiraţia nu trebuie să mă trădeze. Scrisul lui Herman e înghesuit. Îmi spune simplu că i s-a dat de înţeles că va fi trimis la „pensie”. Asta înseamnă camera de gazare. El a venit astăzi ca să predea toate notiţele şi să explice stadiul proiectului şi al experimentului. Ori este o metodă subtilă de a se pune presiune ori chiar nu mai au nevoie de noi. Deci nici Herman nu mai corespunde. Aşa că nu mai rămânem decât noi trei: eu, Gotfried şi Wolfgang. Pentru cât timp oare? În finalul biletului, Herman mă ruga să trec prin faţa casei sale cu o umbrelă albastră şi însoţită de un câine de talie medie. Acesta era semnalul transmis alor lui că el plecase dincolo şi, în acelaşi timp un semnal că trebuiau să uite tot, nu numai locul unde îngropase o parte din munca echipei ci chiar faptul că el existase. Aşa puteau fi sigur că el nu mai este şi că nu mai trebuie să-l aştepte nimeni. Puteau chiar să fugă dacă reuşeau. Am băgat biletul în gură şi m-am rugat să am suficientă salivă cât să-l pot mesteca si apoi să-l înghit. Am ieşit, m-am oprit în faţa chiuvetei şi am început să mă spăl. M-am aplecat şi mi-am tamponat fruntea şi obrajii cu puţină apă. Apoi pe nevăzute am luat puţină apă în gură şi am înghiţit. Biletul nu mai exista. Tot ce aveam de făcut era să mă hotărăsc când voi trece pe strada lui. Nu eram noi buni prieteni, dar războiul te învaţă tot ceea ce nu ştiai. Ştiam adresele tuturor colegilor de echipă. Exista, dacă pot spune aşa, o frăţie a ştiinţei, în care rezultatele erau mai importante decât priteniile de complezenţă.
Am ajuns în laborator şi am deschis dosarul. Am început să parcurg iar fişele cu ecuaţii şi rezultatele ultimelor zile. Printre ecuaţii mâinile lui George se strecurau să-mi mângâie sânii. Buzele lui ardeau lăsând o urmă scrumită. Dintre foi se ridicau ochii lui Herman spunându-mi parcă să nu cedez. Un fir roşu prinse viaţă şi substanţă legându-mi imaginile şi ideile, strecurându-se printre pagini şi ecuaţii. Evrika! Poarta se topea lăsând cei doi stâlpi să vămuiască tăcerile. Da. Ecuaţiile erau bune. Ceea ce greşeam era doar timpul de expunere a condensatorului de gravitoni. Păşunile raiului chiar existau. Am fotografiat materialele cu minicamera ataşată stiloului şi am ieşit pe culoar ca să mă îndrept către biroul kommandorului Gotfried. Din uşa laboratorului său, Wolfgang mi-a întins o umbrelă albastră. Ne-am înţeles din priviri. Ochii mei strigau Evrika, Evrika. A plecat capul ca să-şi ascundă strălucirea din ochi. S-a retras conştient că îşi trăia ultimele momente. A închis uşa încet. Prin geamul mat, umbra lui gârbovită părea că se topeşte într-un fluviu de lumină. A ieşit din cadru uşii. Am plecat mai departe într-o stare febrilă. Oare ce voia să-mi spună cu umbrela lui albastră? Unde pot găsi răspunsul acestui mister? Herman! El mă rugase să trec prin faţă casei având o umbrelă albastră. Mai aveam de găsit un câine de talie medie. Am intrat la Gotfried în biroul. Am avut iniţial un mic şoc. Gotfried stătea în genunchi în faţă lui Adolf, un german pinscher plin de fibră şi energie care astăzi mânca direct din gura stăpânului. Nu ştiu dacă era un ritual sau doar o scenă tandră, dar am înţeles că acela era modul lor de a-şi lua la revedere. Gotfried a întors capul încercând o uşoară tentă de roşeaţă. S-a ridicat, şi după ce a mângâiat câinele l-a luat în braţe. Mi l-a adus fără să spună un cuvânt, dar ca şi mai înainte ochii lui vorbeau cu îndestulare. Câinele îl privea înţelegător, ştiind ceea ce eu încă nu ştiam. Mi l-a pus în braţe şi cu voce tremurată a şoptit:
– Am să vă rog să îi daţi drumul pe strada Kastanienallee. O să găsească singur drumul către casă. Vă mulţumesc.
Nu m-a lăsat să spun nimic. O întrebare atrage multe altele ori acum nu era momentul întrebărilor.
– Am să anunţ la poartă că ieşiţi prin faţă ca să verificaţi punctele de intersecţie a undelor pe sectorul străzilor Kastanienallee şi Platanenallee. După care puteţi să reveniţi la sediu. Cred că astăzi fiind sâmbătă vom termina puţin mai devreme ca să ne bucurăm de ultimele ore ale acestei zile. La revedere.
l-am luat pe Adolf, am luat umbrela şi m-am îndreptat către laboratorul meu. Am dat drumul câinelui şi am privit mai atent umbrela, încarcând să stau cu spetele la oglinda falsă. Coada ei era bine prinsă, lemnul de trandafir îmbinându-se perfect cu tija metalică. Am sucit puţin mânerul şi am observat că se mişcă. Da. Deci asta era. Am aşezat umbrela în cuier, am luat dosarul de pe birou şi l-am încuiat în seif. Am aranjat toate lucrurile, m-am aranjat puţin în oglindă şi m-am îndreptat către cuier. Am luat umbrela şi am apăsat butonul ca să o verific. Am privit-o pe faţă şi pe spate apoi am închis-o. În tot acest timp am reuşit de desfac mânerul şi am scos din jurul tijei un petec de hârtie strecurat în acelaşi loc din cupa sutienului şi după ce am strâns umbrela am luat câinele în braţe şi am ieşit din laborator îndreptându-mă către vestiar. Deci aici se termina totul? Munca de cercetare şi toţi aceşti ultimi cinci ani? Cu atât mai bine. Culoarul luminat dansa pe muzica tocurilor mele. Am ajuns la vestiar cu inima cât un purice. Tot drumul de la laborator până la vestiar nu aveam nici o privire indiscretă aşa că am avut timp să strecor microfilmul în medalionul de identificare al câinelui. Pare nebunesc dar altă soluţie nici nu aveam. Am intrat în vestiar, m-am schimbat, am luat câinele, lesa şi umbrela şi m-am îndreptat către culoarul de la faţadă unde era punctul de control. Soldatul m-a privit impasibil şi m-a pus să semnez în condica de evidenţă a personalului. I-am pus lesa lui Adolf şi am ieşit în piaţă. Ochelarii de soare inutili îmi ascundeau lacrimile. Am pornit pe Masurenallee la pas bucurându-mă de ultimele ore de libertate. Theodor-Heuss-Platz dormita sub cerul plumburiu. Dintr-o răsuflare pripită a început să picure o burniţă deasă. Am deschis umbrela şi mi-am strecurat mâna în sân. Am scos biletul lui Wolfgand şi profitând de adăpostul umbrelei l-am citit. Acesta îmi dădea câteva instrucţiuni legate de acest drum. Trebuia să merg liniştită pe Kastanienallee să cotesc dreapta pe Platanenallee şi apoi să mă întorc pe Lindenallee până în Theodor-Heuss-Platz. Aici trebuia să aştept în colţul dinspre Kaiserdamm până când va trece o maşină cu numărul de CD colorat în albastru. După ce va trece automobilul să încep să traversez strada către rondoul din mijlocul pieţii şi acolo să apăs pe butonul albastru de pe mânerul umbrelei. Am dus mâna să-mi aranjez ochelarii şi am reuşit să strecor biletul în gură. Astăzi era ziua mâncătorilor de hârtie. Am lăsat bolul de hârtie să se impregneze bine cu salivă. Drumul, întâmplător sau nu, trecea prin faţă casei lui Herman aşa că mă rugam ca cine trebuie să mă vadă să facă acest lucru. Rondul era complet, mai ales că schimbasem semnalele cu cei puşi la punctele de control de la echipamentul nostru, deci eram asigurată că îmi îndeplinisem misiunea. Am ajuns pe colţul dinspre Theodor-Heuss-Platz şi m-am prefăcut că îmi deschid-închid umbrela cat să o scutur si sa opresc burniţa să mă ude. O maşină neagră cu număr de CD colorat în albastru a trecut pe lângă mine. M-am aplecat şi am desfăcut lesa lui Adolf. Am început să traversez strada puţin în fugă ademenindu-l pe Adolf să mă urmeze. Cred că am ajuns la jumătatea străzii când am apăsat butonul albastru de pe mânerul umbrelei. O secundă încremenită într-o atmosfera impregnată cu ozon şi apoi totul s-a prăbuşit.
Dintr-o casetă montată pe un stâlp de iluminat stradal cade un set de trei fotografii. Nimeni nu pare să le dea atenţie. Adolf se întoarce puţin, adulmecă pământul, ia o fotografie şi dispare pe strada Kastanienallee.
Poate că va întrebaţi de ce toată această amestecătură, tot acest compost? Nu ştiu nici eu, dar ştiu că toate gândurile mele mă vor însoţi peste tot, aşa că trebuie să adun cât mai multe fragmente spuse şi nespuse ca să am cu ce să dovedesc atunci când voi fi descoperită.
Trebuie să trăiesc, să iau parte la ceea ce se numeşte viaţă, cu toată că se ştie că viaţa ucide. Dar cu toate astea voi aştepta. Eu ştiu că cineva mă va găsi aşa că, undeva, nu ştiu încă unde, voi aştepta…
Chiar şi fotografiile îşi spun poveştile lor… dacă ai răbdare să asculţi…