...astăzi pârleazul

gardul din fundul curţii nu are poartă
pentru că vântul mai face glume, se opinteşte şi lasă locul vraişte
şi după cum spune Buna, pe-acolo umblă cete de strigoaice şi moroi
cu guri deschise, mâini de fum şi tot poftind la noi...
cu toate astea, în colţul din dreapta
acolo unde primavara se caţără pe malul răpos
printre ţurţuri şi resturi pătate
acolo spun, gardul se desface la cheutori
lăsând cele două părţi de lume să se cerceteze în voie.
şi una-două, răscoleam liniştea livezii
cu cercul de la roată
şi mă opream drept în gura ce sta să mă soarbă
dumicam cu grijă cele două trepte şi rămâneam aşa poartă de carne
tremurând pe culmea pârleazului
bălăbănindu-mă şi bâţâind tot gardul
până mă dădea cineva jos.
lumea de dincolo era mereu nouă
iar apa avea grijă şi mă ispitea cu tot felul de străluciri
dar cine oare se-ncumeta să păşească dincolo
trecând peste vorbele Bunei: n-ai ce căuta afară!
nu acolo, nu pe râpă ori pe malul sfărâmat de soare necercetat
ce-ascundea bulboane şi hăuri pline de tot felul de jivine
balauri şi pricolici, vârcolaci, zâne, pitici
mâini ce stau să te înhaţe
hămesite guri de noapte
ce te-ademesc cu şoapte...
în faţă, pe uliţă era voie
acolo în lumea de lumină stătea şi Buna
răscolind vântul cu întrebările sale
oro de câte ori năvăleau amintirile-n vârtej
lăcrămându-i ochi cu fire colţuroase
stăteam amândoi privind aşa departe şi eu mă făceam că nu ştiu
şi întrebam iar şi iar despre gaura din gard
că nu pricepeamcum de nu se preling toate grozăviile şi răutăţile
dintr-o parte în alta, iar Buna povestea despre crucea pamântului şi eu credeam
că numai crucea pârleazului ţine moroii şi jivinele în afurisenie
că de nu era ea drăguţa toate relele s-ar fi scurs aici
da aşa mai ţinea ea stavilă
după puterile ei şi crezământul omului
iar eu mă nedumeream
şi mă făceam că nu pricep cum de stă treaba
şi-atunci Buna desena aerul cu o cruce mare ce pare că se-nfige taman hăt acolo unde-i temelia
sau poate mai jos în adâncurile neguroase
şi cu râvnă neostoită trage necazurile de pe faţa soarelui
scuturându-şi creştetul în înaltul ceriului la porţile Raiului
şi mai spunea ea că numa cela ce se aburcă pe cruce
poate face pasul dintr-o parte în alta
lăsând fiecărei lumi ceea ce-i aparţine ca să nu să mestece
anii s-au scurs ca vorbele din clepsidră
şi oriunde mă aflu, e cu mine,
nu mă despart de pârleaz
e-nfipt în carne
închegat.
noaptea când mi-e greu
mă trec pârleazul şi mă ascund la sânul ei
plângem împreună o bucată
limpezindu-ne sufletele
şi cugetele.
întotdeauna mă întorc liniştit
şi viaţa merge înainte
iar lumile nu se amestecă nicidecum
pentru că peste pârleaz
nu trec decât eu.