băiatul cu struţul de gât

băiatul cu struţul de gât


se-nvârte-n jur, nu îmi dă pace
de mânecă încet mă trage
adună vorbe-n jur o mie
s-ar vrea şi el o poezie
ori o poveste, orice ar fi
să facă tumbe, nebunii
s-a plictisit să stea tablou
băiat cu struţ clocind un ou.

pe un perete-n magazie
zidit sub stratul greu de praf
un tablou uitat de vremuri
strănută discret gnaf-gnaf
rama-n lemn căzut în ţinte
geamul lumea o desprinde
iar de-un paspartou curat
două mâini s-au agăţat

auzisem mai nainte
despre unele cuvinte
cum că-şi schimbă straiele
şi-n saltele paiele
şi-odihnite, prăfuite,
ies cumva pe înserat
prin poem la-nfăţişat
dar cine-şi mai pierde timpul
descifrând acum cuvantul?

cât e deşertul de mare, cuvintele dau în floare
roua-n zori le spală faţa, ideea le dă albeaţa...

băiatul şi struţul cu gât
scot stelele la păscut
luna nu, că-i cârcotaşă
şi-are aere de paşă
mai tot timpul printre nori
cu ciubuce şi cafea
îi trece toată noaptea.

un băiat şi-un struţ dungat
tot deşertul l-au arat
brazdă-n lung şi brazdă-n lat
a luat cuvintele
semănându-le, îngropându-le
cu cenuşă din ochi
toată noaptea până-n zori
udându-le,
spălându-le, din tălpi până-n subţiori

băiatul şi struţul cu gât
au plecat un sezon în Baleare
să culeagă boabe de miere ce se topeşte şi curge din soare
apoi să se dea cu placa şi-aşa să uite de tot
să nu mai împingă apa în scoc
la moara ce macină vorbele

băiatul cu struţul de gât
s-a plictisit şi ca să-i treacă de urât
a suit
şi-n pod, plin de praf, a găsit
un aparat foto vechi şi o flaşnetă
şi fiindcă un nor năzdrăvan
se lipea cu nasul de geam
băiatul în joacă i-a spus: tu eşti trompetă
ca să nu te mai plângi de trotinetă
iar eu sunt cel ce pune alegorii pe note
struţul învârte maneta cu ciocul
şi la colţ de poem, într-un cadru boem
vom interpreta în surdină
simfonia stelară pentru verb, metaforă şi...flaşnetă
cu predicate lipite, plastron şi manşetă

aflase pesemne din cărţile vechi
că nimeni nu se trece dintr-o lume de verbe şi nume
până când nu lasă Cuvântul
să-i scurme-n suflet, cum râma pământul
îl cerne.
şi mai aflase băiatul de la ţestoase
că buzele nasc cuvinte vii
le hrănesc cu lapte de stele
cum şi licoarnele cresc descântate de iele
şi-aleargă prin lume
în corn să adune
cuvinte grele
să ţeasă din ele
veşmântul fierbinte ce noaptea cuprinde

băiatul şi struţul cu gât
au scos aripile pitite în labirint
le-au prins de umeri cu câte-un cuvânt
au dat un ocol cât cerul de mare
cu raze cuvânt
doar aşa de-ncercare
şi-au plecat călători vâslind ca doi ultimi cocori
prin marea de frunze
tăcute, mofluze,
cu-arama stinsă
prin deşert prelinsă

vântu-n iarnă scurmă
fulgiadună-n turmă
coborând în lume
cuvinte, versuri, poeme, uitări grăbite, blesteme

băiatul cu struţul de gât
îşi vedeau de-ale lor, gânditori
iar în urmă, la trei bătăi de aripi, călători
se prelingeau maiestuos în siaj
frumosul, binele şi adevărul
adevărat. ce curaj...

acum eu chiar nu ştiu
de am văzut tot ce-am povestit
dar timpul nu-i trecut
şi-i loc de-ntors
ori de-amăgit...