cu rădăcinile-n cer

o idee pe cât de nebunească pe atât de normală astăzi
îmi spune că trebuie să trec pragul
aşa cum numai Carol a făcut-o de mână cu Alice
„but who the fuck is Alice?”
acum în iarnă
e mult mai uşor să-mi strecor
crengile atinse de calviţie
greu nu e să mergi
ci să te schimbi
dar ştiu că fiecare piedică
e doar un test
drumul în iarnă
e o imersie într-un ocean de regrete:
viscole, troiene, spulberări
totul într-o curgere continuă
primul pas e mai greu
şi vântul care te taie…
am ajuns
văgăuna îşi molfăie întunecimile
mă las în genunchi
ea-mi sărută crengile
apoi mă înghite cu totul
o cădere-n condensarea seminţei
rădăcinile mele gustă libertatea întunecată şi umedă
plăcerea de se întinde până la rupere
fără moarte, fără putrezire
aerul le prieşte, gerul nu le sperie
până şi cerul se strânge în faţa crispării
„rădăcina mea, o floare, ce îşi drum în soare
mă agăţ de-un nor uşor şi-nvăţăm moartea ca zbor”


din cerul gurii-mi izvorăsc toate cuvintele