iarna vrajbei noastre

hei omule pomule,
vezi că îţi pierzi zilele, strigă soarele şi piere, într-o clipă de tăcere
iar marea cu valul său, mă adună şi mă spală, în noapte mă înveleşte
în uitare m-adânceşte, şi-n şoapte mă rătăceşte

ies din zile zdrenţuite
amintirile fărâme
curg din mine
urmă-n moarte
şi mă spulberă în noapte

m-aş strânge la sânul tău ochi de dor, limbă de şarpe
cu veninu-ţi să mă-mbăt răscolind întreaga moarte
iederă pe-al tău picior m-aş târî încetişor
visul mi l-aş împlini şi-n carne ţi-aş înflori

arc m-aş face-n palma ta
să-mi vibreze inima
sângele să-mi fiarbă-n vene
până-n moarte să mă-ntind
din cercuri să te desprind