sunt vremuri în care întunericul e-atât de mare
încât nici frunzele nu se mai ştiu număra
câte mai sunt în viaţă
şi câte tremură purtate către moarte
copacii nu mai sunt stăpâni pe rădăcinile lor
spaima le-a blocat toate canalele
şi parcă nici aerul nu mai are acelaşi gust
de soare, de ploaie, de libertate
şi pentru că nimeni nu-ndrăznea să mişte-o rădăcină
au hotarât să trimită pe cineva să caute lumina
cu preţul rădăcinilor şi-al vieţuirii
iar unul dintre ei va fi eroul
au tras la sorţi să vadă cui i se pleacă crengile
fără să cedeze de la-ncheieturi
şi ca de obicei, cel mai tânăr cu coaja netedă
a tras sorţul
cu durere-n suflet şi rădăcini rănite
s-a scuturat a rugă şi cu o ultimă frunză a-ntrebat:
şi unde-ar fi mai precis această lumină? până unde trebuie să merg?
drept înainte, până la capătul lumii...n-ai cum să te rătăceşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu