rostogolind

mi-ai dat Doamne îndoiala toiag

spunându-mi: ia-ţi întrebările şi umblă

şi am plecat purtând zilele-n spate

aşternându-mi văzutele drept căpătâi

cu speranţa că mă cufund într-o mare de răspunsuri

întrebările mi s-au tocit

cuvintele s-au împrăştiat

ochii s-au împăienjenit

iar sunetele trec

fără să mă ia în seamă

clipele se despart alene

lepădându-mă la marginea pleoapelor

acolo unde nopţile cad în uitare

zămislind cerurile zilelor

fără-nceput şi fără sfârşit

dacă nu eu, atunci cine

să mai poarte întrebările pe drum