doar ieri…

unde te duci suflete?

a fost prima întrebare după ce cuvântul

s-a-ntrupat

plutind fără patimă pe-ntinsul necuprinsului

şi sufletul nu ştia ce-i stânjeneala

şi nici deosebire de creator

nu avea

şi pentru a despărţi apele

de tăria cerului

sufletul a plouat a femeie

atât cât să poată plânge nopţile

grele de preaplinul  aşteptărilor

şi ca să dea vestea naşterii

a lăsat să se despartă intunericul,

făcând loc luminii

lumea toată îmbracă haină de lumină

sămânţa plesneşte-a surâs

împletind cununa

pântecelui ce-ascunde suflete