un tramvai numit dorinţă

de obicei, în fiecare dimineaţă, mişcare înseamnă un tramvai după care alerg

şi asta nu pentru că aş întârzia undeva

sau pentru că trebuie să-l prind pe unul anume

nu. totul se rezumă la dorinţa de a putea alege după ce vreau să fug.

a fost o vreme când îmi doream să trec linia

şi puneam în calea indecentelor stavila sfintelor

dar vorbele se căţărau până sus pe creastă

înconjurau liniştea de trei ori

deschizând calea spaimelor

după care cădeau amorţite în uitare,

abandonându-mă

apoi am vrut să fiu inodor, incolor şi fără pic de sare

şi m-am spălat în marea cuvintelor anoste

am luat vomismente şi purgative

m-am curaţat de toată pucioasa

şi-am zidit noua cale de fugă a lacrimilor

inundând valea reproşurilor

până la nivelul maxim admis

mai nou iau lecţii de dans

şi de strip-tease

pentru că vreau să-mi desfăt moartea

cu un spectacol nemaivăzut şi nemaitrăit

aruncând-o în cea mai neagră melancolie (undeva la limita disperării)

pentru ca apoi să-i dau cu tifla

(sau poate reuşesc să mi-o fac amantă)

dar ce mai contează atâta timp cât încă mai alerg?