Postări
ai
tras giulgiul nopţii peste rotundul luminii
faţa
ta s-a şters din colţul ferestrei
şi
numai răsuflarea-ţi uşoară
mai
lasă umbre pe opalul visului amorf
braţele
tale sparg tăcerea secundei
şi
cât de mult îmi doream s-o aud
ticăind
să-i
simt seva trecând prin iluzia
rădăcinilor
însetate
poate
că deşertul ucide viaţa
dar
speranţa ştie să aştepte, germene-ngropat,
dansul
ploii ce pătrunde ritmul
trezindu-mă
la viaţă
degetele
mele calcă apa
miraj
impertinent trăgând năvodul îndoielilor
şi
cred că nici soarele nu mai ştie
de
ce te-am alungat din noapte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu