risipă

pierdut copilărie, mă declar nul

miopia nu e o scuză dar e tot un fel de a închide ochii

atunci când sirenele te silesc să-ţi astupi urechile

legându-te de catargul spaimelor

ţipându-ţi tăcerile pe la colţurile nopţii

copilul ştie că dacă închide ochii balaurii şi vrăjitoarele

se topesc şi se amestecă cu întunericul ce se ascunde sub pat

departe de mâinile pline de unghii înfipte-n carne

şi de gâtuirea urletului ce-l adoarme

dar eu, eu cel ce s-a pierdut pe sine

eu de cine să mă apăr când nici măcar întunericul nu mai curge

dintr-o parte a fricii în cealaltă parte departe

acolo unde nici eu nu mă mai ajung

degetele scurtcircuitează devenirea

limba se înalţă până-n ceruri descoperindu-şi aripile

în timp ce negura coboară inexorabil

cariindu-mi temeliile

gol am intrat în viaţă şi tot aşa voi ieşi din ea