ziua în care m-am regăsit

degeaba plângi copile de mine-oricum nu scapi

dacă aş putea aş alege să nu cresc mare

pentru că odată ieşit din lumea fermecată a copilăriei

voi uita calea de întoarcere şi poarta secretă

viaţa m-a luat în primire de cum m-a văzut

palme, şuturi, urlete şi amânări

cu toate că cel mai frecvent mă loveam de „nu se poate”

copil fiind trăgeam cu coada ochiului

să văd cum se fură un sărut cu toate că le primeam gratis

mai târziu am aflat toate câte se ascund în spatele unui sărut

timpul meu era prea scurt ca să am timp de o fotografie

aşa că braţele din jurul meu s-au tot rărit

până am rămas chel, fără nici o frunză, fără muguri, pe gerul ăsta

râdeam mult şi sănătos ori de câte ori

mă împiedicam de o lacrimă agăţată într-un colţ mai umbrit

acum, eu, nu-s decât urma unei lacrimi tatuată printre brazdele anilor

simt că lumina mă ocoleşte iar sunetele se feresc din cale

din spate ma ajunge râsetul ce eram

dar oricât aş trage cu coada ochiului nu sesizez mişcarea de fugă

din cartoane decolorate nu-mi face nimeni semne

figuri îndepărtate, dragi,

dar fără mine fotografiile nu prind viaţă

umbra marelui prag cade pieziş despicând lumea

oare cine mă va ajuta să fac pasul?

mâna lui mică mă strânge de mână şi-alături de mine e cel de atunci

unde-ai fost copilărie... (te-am ascuns atât de bine...)